Mihail Sadoveanu a nemurit zeci de cărţi pe care şi-a scris numele. Volumele din prima jumătate de secol XX sunt dovada de necontestat geniului său publicistic. Pentru opera sa însă, literatura angajată politic a fost ca o cămaşă de forţă pentru o cămaşă. Aceasta este biografia incomodă a autorului, versantul josnic al masivului Ceahlău.
1 martie 1945, după-amiaza, Bucureşti, Sala Dalles. Linişte. Vorbeşte marele Mihail Sadoveanu, ziarist, eseist, traducător, poet, povestitor, nuvelist, romancier, academician, mason, acum comunist: „Cărturari de pretutindeni din această ţară, uniţi-vă! În voi mi-e nădejdea, între voi sunt sigur că se găsesc inimi devotate şi lipsite de viclenie. […] Popoarele Uniunii (n.r. – Sovietice) nu numai că nu s-au răsculat, dar au dovedit un devotament nemărginit regimului nou şi au desvoltat o forţă eroică întru apărarea câştigurilor sociale, care ridicau pe ruinele trecutului o lume nouă, mai bună şi mai dreaptă“. Această groaznică apoteoză, acest abominabil act de capitulare a bunului-simţ este certificatul de renaştere al lui Mihail Sadoveanu. Scriitorul nu are nimic pe conştiinţă pentru că nu mai are conştiinţă. Şi, fie că e vorba de un instinct de conservare, inacceptabil, dar firesc, fie că e un simplu, perfid, troc pentru bunăstare şi confort, un lucru e sigur: Mihail Sadoveanu şi-a vândut numele, reputaţia şi, mai ales, principiile. Fapt divers: ziarul liberal „Viitorul“ îşi încetează apariţia în aceeaşi zi în care Sadoveanu le vorbeşte cărturarilor de pretutindeni. Fusese interzis.