Duminică, preotul Imanuel Liviu Crauciuc Cabur, care s-a sinucis săptămâna trecută în casa sa din Galata, a fost înmormântat într-o ceremonie restrânsă.
„Ziarul de Iaşi” a discutat cu mai mulţi experţi în teologie pentru a încerca să explicăm care sunt diferenţele între o slujbă de înmormântare ţinută în condiţii normale şi ritualul special gândit pentru sinucigaşi în ortodoxie.
Deşi practica slujbelor aparte pentru sinucigaşi este una cu o mare vechime în religia creştină, o parte din paşii concreţi luaţi astăzi au fost stabiliţi de Hotărârea Sfântului Sinod din 1949.
Practic, atunci s-a decis că o astfel de slujbă va fi una restrânsă, făcut doar de către un singur preot care va purta doar epitrahilul – un veşmânt liturgic important din îmbrăcămintea preotului, ca o eşarfă lungă care se atârnă de gât şi atârnă de-a lungul corpului.
Astfel, cine se sinucide nu beneficiază de o slujbă normală în care preoţii şi enoriaşii se roagă pentru iertarea păcatelor sale, ci o de ceremonie restrânsă, ţinută integral în afara bisericii.
Cortegiul funerar nu face opriri, nu se dau pomeni, nici poduri sau punţi, cum se numesc, iar preotul merge în spatele convoiului şi nu înaintea sa, ca de obicei, stropind cu agheasmă în urma sicriului. De altfel, singura slujbă care se face e la marginea mormântului săpat şi este scurtă, nu se trage clopotul în biserică şi nici nu se ţin cuvântări.
Există o singură fereastră deschisă: dacă se dovedeşte faptul că persoana care şi-a luat viaţa nu era în deplinătatea facultăţilor mintale, atunci slujba înmormântării se face direct la cimitir, fără a se intra în biserică, dar există o anumită îngăduinţă a bisericii în astfel de cazuri.
Mai mult decât atât, canoanele spun că sinucigaşii se înmormântează la marginea cimitirului, dar acest lucru este posibil doar în mediul rural, fiindcă cimitirele din marile aglomeraţii urbane au locurile de veci antamate de mulţi ani sau sunt într-o continuă expansiune, explică preoţii.
„Este o slujbă extrem de redusă. E mai mult o rugăciune menită să vină ca o mângâiere a familiei, să nu fie lipsită totalmente de rugăciune. Dar, de principiu, canoanele sunt foarte riguroase, sunt rigide, tocmai pentru a descuraja total această practică. Pentru a arăta cât de grav este acest păcat săvârşit împotriva Duhului Sfânt, fie din încredere prea mare, fie din lipsă de încredere. Nu se slujeşte nimic ca la o slujbă de înmormântare, nici în priveghere, toate rugăciunile din această perioadă au în vedere familia. Este un şoc pentru cei din afară, ca simpli auditori, cu atât mai mult pentru familie şi atunci aceasta trebuie consiliată”, a declarat pr. Ion Vicovan, decan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.