Povestea mea cu jurnaliştii acoperiţi e veche şi începe de dinainte de primul meu articol din 2011 despre invazia misterilor Smith. IÎncepe din redacţia Academiei Caţavencu(AC). Acolo am văzut ce înseamnă un singur măr stricat pentru viaţa unei „comunităţi de informaţii”, cum e Presa. Iar AC a fost primul organ de presă care a câştigat la CEDO un proces cu Statul român pentru ascultarea ilegală a ziariştilor din redacţie. Şi primul ziar care a denunţat infiltraţii din redacţie sau pe cei care au fost informatori plătiţi ai Securităţii. Era deceniul anticomunist în care Securitatea era un subiect, iar serviciile în perioada Măgureanu, el însuşi rezident al Securităţii, făceau mineriade şi dădeau jos prim-miniştri. Şi azi e la fel. Numai că azi, foarte puţini ziarişti au curajul şi locul unde pot scrie despre abuzurile poliţiei politice.
Suntem un stat eminanmente securistic, atât prin număr, cât şi prin atitudinea societăţii faţă de acest flagel. Există o fascinaţie paralizantă când e vorba de acţiunile serviciilor secrete şi răspunsul pe care elitele l au la acţiunile lor.
Acum fenomenul apartenenţei la serviciile secrete s-a instalat în mai toata presa, inclusiv la primul meu loc de muncă. O excepţie este şi Radio Guerrilla, un radio care a avut de suferit şi a fost inchis doi ani din cauza, ca să vezi, tot a unor acoperiţi, un radio care nu are mogul sau acoperiţi, unde toţi cei care făptuiesc un act jurnalistic au semnat o hârtie prin care îşi declară notarial neapartenenţa la serviciile secrete sub incidenţa a 100.000 de euro despăgubiri.