Umblatul cu icoana este vestirea unei mari bucurii, fie a Nasterii Domnului, cand intreaga faptura vazuta si cea nevazuta se pregateste de sarbatoarea Intruparii Fiului lui Dumnezeu, fie a Botezului Mantuitorului, cand apele se sfintesc si intreaga natura se innoieste.
Din punct de vedere liturgic, putem spune ca aceasta traditie, a umblatului cu icoana, este un fel de slujba in afara zidurilor bisericii. Este o slujba savarsita pe ulite si pe stradute, prin curti si prin case, pe la ferestre si pe la usi. Precum odinioara facea crainicul, parintele se straduieste a anuta in tot locul si pe tot omul o mare veste: Dumnezeu se face om, ramanand insa Dumnezeu! Astfel, singurul lucru nou sub soare se arata vrednic de o asemenea mare vestire.
Umblatul cu icoana inaintea Craciunului
Umblatul cu icoana pentru a vesti Nasterea Domnului este o randuiala foarte veche, urmele ei pierzandu-se in anii de inceput ai erei crestine. Astfel, aceasta traditie ne apare inca din primele secole ale crestinismului, inca de pe cand sarbatoarea Nasterii Domnului si cea a Bobotezei se sarbatoreau impreuna, in ziua de 6 ianuarie.
Sarbatoarea Epifaniei (a Aratarii Domnului), cum erau numite cele doua mari praznice, s-a sarbatorit astfel pana in anul 379, cand cele doua mari sarbatori s-au separat in doua zile diferite. Din anul 379, Craciunul a inceput a se sarbatori la data de 25 decembrie, umblatul cu icoana fiind inca de atunci ceva binecunoscut.
Umblatul cu icoana inaintea Craciunului este o frumoasa slujba misionara, avand mareata datorie de a anunta nespusa dragoste a lui Dumnezeu fata de om, anume aceea de a se intrupa „pentru noi si pentru a noastra mantuire”. Se vede cum aceasta vizita a preotului pe la casele crestinilor este o datorie, ca un fel de strigat de bucurie ce nu poate fi oprit.
Fiecare preot vesteste Nasterea Domnului in parohia lui. Astfel, in functie de marimea parohiei, preotul poate incepe sa umble cu icoana mai devreme sau mai tarziu. La sate, aceasta vestire se petrece in chiar ajunul Craciunului, ori cu vreo doua zile mai inainte. In schimb, la orase, unde parohiile sunt mai mari si credinciosii mai numerosi, preotii pot incepe chiar cu cateva zile bune mai devreme.
Preotul isi pune doar epitrahilul (dintre vestmintele liturgice), iar in mana poarta icoana Nasterii Mantuitorului. Impreuna cu un dascal, care il insoteste, si cu credinciosii la care se opreste, preotul canta Troparul Nasterii Domnului, dand celor de fata spre sarutare, rand pe rand, icoana Nasterii Domnului. Bucuria Nasterii Domnului se pregusta inca de pe acum.
Credinciosii simt mare bucurie fata de aceasta vizita a preotului cu icoana. Preotul vine cu Sfanta Icoana in casa fiecaruie, binecuvantand pe toti cei de fata, cat si pregatirile casei pentru intampinarea maretului eveniment al Nasterii. Fiecare dintre cei ai casei se ingrijeste de cate ceva, colindele se aud lin spre seara, parintele ciocane la usa purtand in maini Sfanta Icoana a Nasterii Domnului, credinciosii se umplu de bucurie sfanta, totul vesteste sarbatoarea.
In comunitatea rurala traditionala, dupa momentul cantarii troparului Nasterii, preotul binecuvanta alimentele pregatite cu grija si asezate pe masa, langa icoane. Dupa ce alimentele au fost binecuvantate pot fi oferite de pomana pentru sufletele celor adormiti, astfel incat si acestia sa se bucure de de vestea cea minunata a Nasterii Domnului. Pentru sufletele celor adormiti se pregatesc colacei, bob fiert, grau fiert, prune uscate, sarmalute de post, precum si fructe, printre care mere si nuci.
Cu toate acestea, sunt inca si unii dintre cei aflati in parohie care nu se bucura de acest lucru, ba mai mult se arata chiar mahniti de vizita preotului, neprimindu-l pe acesta in casele lor, pentru a vesti Nasterea Domnului. „Vine prea tarziu sau prea devreme. Ne deranjeaza.” Acestea sunt gandurile unora ca acestia. Cei care nu vibreaza deloc la aceasta sunt, in mare parte, oameni de la oras, la tara pastrandu-se inca mult mai vie constiinta bucuriei Craciunului, vestita prin preot. Preotul insa nu se supara, caci el are datoria de a vesti celor ce au „urechi de auzit” si de a mangaia pe cei bucurosi de Nasterea Domnului.
Frumos da marturie un suflet cuprins de nostalgia copilariei, spunand astfel: „Ce pacat ca sunt din ce in ce mai putini oameni care sa iasa din casa si sa vada „pe unde a ajuns parintele”, asa cum faceau parintii si vecinii mei. Cat de mult mi-as dori sa-l mai aud pe tata spunand: „E pe la nea Ion”, adica la cinci case distanta de noi.”