Statul taxează de două ori același lucru: impactul asupra mediului. O dată prin accizele incluse în prețul carburanților și a doua oară printr-un impozit anual.
Începând cu 1 ianuarie 2026, proprietarii de autovehicule înmatriculate în România se confruntă cu o nouă realitate fiscală: aceeași poluare este taxată de două ori, prin mecanisme diferite, dar cu aceeași justificare de fond.
Pe de o parte, statul percepe accize ridicate pentru carburanți – taxe care au fost majorate la începutul anului și care sunt prezentate oficial ca instrumente de reducere a poluării. Logica este una aparent corectă: cine consumă mai mult carburant, poluează mai mult și plătește mai mult. Acciza este direct proporțională cu utilizarea mașinii și cu impactul ei real asupra mediului.
Pe de altă parte, prin modificările aduse legislației fiscale, impozitul local pe autoturisme nu mai este doar un impozit pe proprietate, ci a căpătat și o componentă de mediu. Norma de poluare a autovehiculului a devenit un criteriu de calcul al impozitului, alături de capacitatea cilindrică.
Aici apare problema de fond.
Impozitul local este datorat pentru simplul fapt că deții un autoturism înmatriculat, indiferent dacă îl folosești sau nu. Plătești aceeași sumă dacă parcurgi 500 de kilometri pe an sau 30.000. Poluarea reală nu contează, ci doar una presupusă, teoretică, derivată din norma de poluare a mașinii.
În practică, statul ajunge astfel să taxeze de două ori același lucru: impactul asupra mediului. O dată prin accizele incluse în prețul carburanților, care reflectă utilizarea efectivă a mașinii, și a doua oară printr-un impozit anual fix, calculat în funcție de caracteristici tehnice, fără nicio legătură cu cât este folosit autovehiculul.
Din punct de vedere economic, aceasta înseamnă o dublă internalizare a aceleiași externalități. Acciza pe carburant este deja instrumentul clasic prin care statul „pune un preț” pe poluare. Suprapunerea unei taxe suplimentare, cu aceeași justificare de mediu, dar fără măsurarea poluării reale, rupe orice logică de proporționalitate.
Mai mult, noul sistem creează inechități evidente. Proprietarii care folosesc rar mașina sunt penalizați la fel ca cei care circulă zilnic. Cei care au vehicule mai vechi, dar puțin utilizate, ajung să plătească mai mult decât cei care conduc intens mașini mai noi, dar cu un impact total mai mare asupra mediului.
Problema nu este existența taxelor, ci modul în care sunt construite. Un sistem fiscal echitabil ar trebui să distingă clar între impozitul pe proprietate și taxarea utilizării sau a poluării. Amestecarea acestor concepte transformă impozitul local într-o taxă mascată de mediu, aplicată fără criterii obiective și fără legătură cu realitatea.
În loc să încurajeze comportamente responsabile, noul mecanism fiscal riscă să penalizeze arbitrar și să submineze principiul unei așezări juste a sarcinilor fiscale. Când aceeași poluare este taxată o dată la pompă și încă o dată la ghișeul de taxe locale, nu mai vorbim de politică de mediu, ci de o simplă multiplicare a poverii fiscale.