În prima zi

Câte zile şi câte nopţi n-a dormit la gândul că va merge toamna asta la şcoală. Iată, ziua cea mare a sosit, de-acum e un om serios. Păşeşte cu teamă spre clădirea cea mare care îi este străină, are uniformă de culoare închisă, aşezată perfect peste cămaşa imaculată, cu papion la gâtul prea firav, cu mânuţele îngheţate pe ghiozdanul cel nou care are pe el câteva personaje dragi din desene animate.
Merge cu paşi mari ca să-şi facă un pic de curaj. Oare nu cumva ieri a făcut ceva rău şi nu îşi mai aminteşte ce, sau a minţit, aha…a răsturnat gavanosul şi nu i-a spus lui buni, pisica era acolo şi mieuna întruna, găina vecinei era cocoţată pe gardul de la flori…Gândurile i se amestecă învolburându-se în teama de necunoscut. Bretonul îi taie fruntea în două jumătăţi egale şi nu poate să-şi explice de ce îi este frică, sau frig, doar era băiat curajos, până mai ieri. A, trebuie să fie atent să nu-şi prăfuiască pantofii cei noi. Ce frig îi este!
Acum e la poartă, e obligat să păşească mai încet din cauza aglomeraţiei, ia uite ce veselă e fetiţa aia şi cum sare în sus de fericire. Oare ea nu se teme? Va trebui să intre, şcoala pare mare, ameninţătoare, intră, speriat ca un fir de iarbă când e călcat în picioare, mâna bunicului e prea strânsă peste mâna lui.
Se uită pe ascuns la ceilalţi, îi este ruşine, e gata de fugă, să fugă acasă şi să se ascundă în pat cu promisiunea că niciodată nu o va mai supăra pe mama, nici nu va mai răspunde urât bunicuţei care, de un an îi tot repeta:
– Ei, lasă, că mergi tu la şcoală, intri tu pe mâna doamnei!
Şi mama care-i mai ştergea câte una la fund şi-i spunea:
– Ehei, gata cu joaca, vezi câte caiete ţi-am luat, astea toate trebuie scrise până la vacanţa de iarnă.
Se aşază în rând. Aude lista strigată de director şi apoi plecă spre clasă. Îi tremură genunchii, îi tremură bărbia, dinţii îi clănţăne ca la frisoane, fără să-i poată stăpâni. Sună un clopoţel vesel.
Clasa e mare, luminoasă, cu pereţii hidos de albi, dar cu multe planşe, unele cam îngălbenite, pe pereţi, flori spânzurate în florare de sârmă şi tabla mare, uriaşă şi îngrozitor de neagră, pe care scrie ceva care începe cu B mare de tipar, urmat de i mic de tipar.
Îşi găseşte o bancă, stă cu un copil străin. Îl trage pe buni de mână să stea şi el în bancă. Buni îl simte şi îşi face şi el loc, alături. Oare aceea va fi banca lui? Parinţii şi copiii se frământă, se agită, fiecare îşi aranjează odorul în băncile din faţă. Unii se supără că nu încap toţi acolo, în primul rând, el e fericit că stă mai în spate.
Banca de lemn e veche, scrisă şi zgâriată, semne necunoscute şi câteva litere cunoscute sunt sculptate pe ea. Cu degeţelul urmăreşte linia unui O, apoi îl conturează pe M mare de tipar. E prea înaltă banca asta, gândeşte, şi încearcă să se mişte puţin, dar afurisita scârţie.
Băieţelul din banca lui se uită curios şi-i vine să râdă pe înfundate. Se apropie de urechea lui şi spune, abia înfundându-şi râsul:
– Nu-i aşa că şcoala asta e ca o cutie plină cu şoarecei care chiţăie permanent? El se gândeşte la cât e de relaxat colegul său.
– Vezi, îi şopteşte bunicul, toţi copiii vin la şcoală ca să se facă oameni mari!
Nu prea înţelege el ce înseamnă asta, că doar oamenii se fac oricum mari, copiii oricum cresc, nu pot rămâne aşa, de ce e nevoie să înveţe la şcoală? Pentru el era foarte bine la ,,grădi’’. Acolo avea tot ce-i trebuia ca să fie fericit. Domna îl iubea şi el a învăţat o mulţime de lucruri. Se uită disperat ca trezit dintr-un vis. Îl trage pe buni de mână:
– Dar eu n-am niciun coleg de grădiniţă aici! şopteşte înspăimântat.
– Lasă, îi explică iarăşi bunicul, o să-ţi faci o mulţime de prieteni, toţi copiii de aici vor fi colegii tăi. Simte că-l ia cu leşin. Îl doare burtica, are crampe şi parcă îl ia cu călduri.Transpiră şi picăturile de rouă de deasupra buzei îl incomodează. Le şterge cu mâna şi ea umedă, mică şi caldă.
Dintr-o dată îi veni o idee salvatoare. O, cum de nu s-a gândit la asta încă de dimineaţă? Doamna aceea străină vorbeşte ceva, nu înţelege ce, el are în minte ideea şi vrea s-o aplice, dar nu ştie când e momentul potrivit. Se foieşte din ce în ce mai mult şi banca scârţie tot mai tare. Lumea se întoarce şi bunicul îl roagă,,stai cuminte!’’ Nu ştie ce să-i spună. Se ţine cu mâna de burtică, mimând gestul de durere, dar nimeni nu-l observă.
Dintr-o dată, nu ştie de ce, toţi adulţii se ridică şi se îndreaptă spre uşă. Când simte că şi buni se ridică, el e deja ieşit din banca scârţâitoare. Doamna cea străină îl ia de mânuţă şi-i spune ceva, el nu înţelege nimic, se ţine strâns de mâna bătrânului.
– Sunt bolnav, mă doare burtica!spune tare, foarte tare, încât nu-şi recunoaşte glasul. Gata, am fost la şcoală, acum vreau la mami!
Doamna insistă calm, bunicul îi sloboade mânuţa, împingându-l înapoi. Cât de părăsit se simte. E ca un copil abandonat. Aha, deci buni nu l-a iubit niciodată cu adevărat! Acum îşi dă el seama că-l minţea când îi spunea că ei sunt doi ,,camarazi de arme”. Deci cine a trădat?
Se lasă dus de doamna cea străină înapoi în bancă. Deci buni nu-i este prieten! Şi-i spunea mereu că prietenii nu se înşeală unul pe altul, nu se abandonează la greu…Toţi l-au trădat. Mami care e plecată în delegaţie toată săptămâna, tati care are întotdeauna mult de lucru, bunicuţa care i-a promis o prăjitură la întoarcere, buni…da, trădătorul! Nu va mai vorbi niciodată cu el, n-o sa-i mai dea pietricele colorate la colecţie şi nici n-o să-l mai ajute să cosească, să sape, să care lemne şi apă, nimic n-o să mai facă pentru el. Şi cât îl iubea…Dar acum, gata, s-a terminat cu prietenia lor.
Oare când o să se sune de ieşire? Cât e ceasul? De emoţie nu vede cadranul ceasului de deasupra ,,catredei”. Pacă şi-a auzit numele…
Dintr-o dată l-a izbit realitatea. Cincizeci de perechi de ochi care se uită la el aşteptând. Emoţie, frică… Aşteaptă ceva de la el. Ce? Se ridică în picioare. Toţi îl ajută. ,,Spune prezent! Spune prezent!’’ Face câţiva paşi spre uşă şi dă să iasă. Se răzgândeşte.
Nu se poate! Cum să abandoneze lupta? Se îndreaptă de spate, apucă de pe mânecă o scamă imaginară, îşi drege glasul şi se prezintă bărbăteşte aşa cum a făcut repetiţie acasă, când toţi îl rugau să înveţe să se prezinte:
– Eu sunt Nicuşor. Nu, nu nu aşa trebuia, încearcă din nou, altă variantă şi mai sigur pe el.
– Pe mine mă cheamă Ionescu Nicolae. Am şapte ani şi am venit la şcoală pentru că vreau să învăţ să scriu şi să citesc. Şi vreau să vă mai spun că am un bunic trădător!