Tânăra poliţistă Andrada Voicu (28 de ani) spune, într-un interviu acordat „Ziarului de Iaşi“, că nu se teme de repercusiuni după ce anunţul cercetării sale disciplinare a dus la declanşarea unul adevărat „tsunami“ în Poliţia Iaşi. În jur de 100 de sesizări au fost depuse, până ieri, la registratura Inspectoratului de Poliţie Judeţean Iaşi, toate îndreptate împotriva comisarului-şef Costel Gîtlan. Valul de sesizări i-au luat pe surprindere pe reprezentanţii inspectoratului, care, cel mai probabil, vor declina la IGPR petiţiile. Un lucru e cert: toţi cei care au trimis petiţii vor trebui, conform legii, să primească răspuns în maximum 30 de zile. În interviul acordat ziarului, poliţista anti-sistem Andrada Voicu că nu a discutat direct, până acum, niciodată cu Costel Gîtlan, însă comisarul-şef este cel care, personal, a cerut cercetarea sa disciplinară. „I-a tot desemnat pe alţii să discute cu mine“, spune agenta.
Reporter: Percepţia exterioră despre Poliţie e că, cei din sistem, ies foarte rar în public pentru a reclama neajunsurile sau problemele cu care se confruntă. În urma unei astfel de reacţii, dvs aţi ajuns să fiţi cercetată disciplinar. Vă pare rău că aţi publicat pe Facebook acele postări?
Andrada Voicu: Dintre toate simţămintele pe care le avem, frica ne pune capac, chiar şi atunci când ştim că suntem nedreptăţiţi. Am observat încă din şcoala de poliţie o încercare de implementare în mintea noastră a acestui sentiment, prin lucruri relativ simple: nu eşti de-acord cu ceea ce îţi spune superiorul (în speţă, dirigintele clasei), eşti pus să dai ture de teren, sau să faci flotări pe ploaie, în văzul celorlalţi colegi. Umilit, practic. Acest lucru văd că se întâmplă şi după încadrare. În cazul meu este simplu. Mi-am exercitat dreptul la liberă exprimare şi am fost anunţată că s-a declanşat o cercetare disciplinară. Lucrurile se leagă între ele şi de-aici nu rezultă decât faptul că suntem şcoliţi pentru a fi o turmă de oi mute. Nu îmi pare rău pentru faptul că am scris pe pagina mea de Facebook despre neajunsurile noastre. Din punctul meu de vedere, e un act de normalitate pe care ar trebui să îl facă fiecare. Însă foarte puţini sunt cei care iau atitudine. Vrem o ţară ca afară, dar nu mişcăm un pai.