Acum câțiva ani, cineva care tocmai se întorsese de prin Europa mi-a spus că în România nu sunt așa de mulți handicapați ca în străinătate. La noi nu văzusese niciodată așa de mulți oameni în scaune cu rotile pe stradă. Observația se dorea a fi un soi de argument de genul „românii sunt mai sănătoși, mai robuști de la natură decât occidentalii”, slăbiți din cine știe ce motive genetice. Surprinzător, persoana în cauză era o profesoară. De-atunci, am mai auzit afirmația despre românii fără handicapați sub diferite forme, în diferite medii. Însă cifrele sunt dure și nu pot fi ascunse sub prejudecăți sau autoiluzionări: România are aproape 700.000 de persoane cu dizabilități. Dintre acestea, peste 110.000 au un handicap vizual, care variază de la orbire totală la vedere slabă.
Prima dată am ajuns la școala pentru nevăzători din București într-o dimineață rece de februarie. La un colț, a trebuit să aștept vreo zece minute ca haita de câini care păzea drumul să se liniștească și să dispară în lungul străzii. A doua oară am coborât dintr-un tramvai la Hala Traian. Nu mai țineam minte drumul și am întrebat unde să cobor – stațiile, ca în toate tramvaiele din București, nu sunt anunțate de vreo voce. La hală am traversat două treceri de pietoni: niciuna dintre ele nu avea semafor sonor. De fapt, una nici nu avea semafor, deși era destul de lungă și traversa o linie de tramvai.
Drumul de la Piața Unirii la strada Austrului, unde se află singura școală generală pentru copii nevăzători sau parțial nevăzători din București, nu ar putea fi parcurs decât cu mari eforturi de către un om care nu vede deloc. Așa cum reiese și din raportul alcătuit de European Blind Union („Uniunea europeană a nevăzătorilor”), România este una dintre cele mai neprietenoase țări din UE dacă ne gândim la facilitățile și șansele pe care le oferă nevăzătorilor. Însă asta nu îi împiedică pe copiii cu deficiențe de vedere să viseze că vor deveni avocați, profesori, medici sau artiști celebri, după cum am aflat din discuțiile pe care le-am avut cu ei timp de două ore.
Condusă de profesorul de istorie Ionuț Burcea, și el nevăzător, am intrat într-o sală de clasă luminoasă, unde șapte copii stăteau singuri în bănci. Sala nu semăna cu ce-mi aminteam despre școli: lipseau băncile scrijelite peste care întindeam fața de bancă apretată de mama ca să nu se vadă lemnul ros, împodobit cu pix albastru de un șir lung de generații. Clasa în care mă aflam avea vestiare, calculator, casetofon, bănci noi și flori la ferestre. articolului aici