Prescripția e un mod de a-l sancționa pe cel care a fost delăsător cu dreptul său și nu a profitat de beneficiul pe care i-l oferă legea pentru a apela la forța de constrângere a statului, atunci când datornicul său nu se achită de obligații. Reglementată în Codul civil, prescripția trebuie invocată în instanță de către cel în folosul căruia curge, iar asta cât mai curând posibil. Termenul general de prescripție este de trei ani, iar unele evenimente pot duce la întreruperea ori suspendarea lui. Iată, în continuare, cele mai importante lucruri despre prescripția dreptului la acțiune în legislația civilă.
În drept, poți să faci un lucru de bunăvoie, la timp și în condițiile la care te-ai obligat (sau ești obligat prin lege), sau poți să nu-l faci. Dar cel căruia îi datorezi un lucru poate să ceară ajutorul statului, în instanță, pentru a te îndupleca să-i dai ceea ce-i datorezi (vorbim de datorii ca o idee atotcuprinzătoare). Nici dreptul acesta însă (de a cere ajutorul statului) nu e o chestiune la care să putem apela oricând, să zicem, după un număr foarte mare de ani, când ne aducem aminte.
Iar limitarea aceasta în timp se cheamă prescripție a dreptului la acțiune (al titularului acelui drept). În materialul de față nu vorbim despre problematici fiscale, adică despre obligații fiscale (ele vor fi tratate separat). Aici vorbim despre prescripție, așa cum e reglementată ea în Codul civil.
„Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege. În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz”, scrie în Cod.