Când încep să se audă tobele prin sat, e semn că nu mai e mult până ce va veni Anul Nou. De obicei, pe la mijlocul lunii noiembrie, în fiecare sat se formează câte un alai, cu tineri şi bătrâni dornici să ducă tradiţiile strămoşilor mai departe. Totul pleacă de un lider (un „căpitan”, cum i se spune în alai), care a adunat destul de multe secrete de la bătrânii satului, dar şi ani pe umeri, cât să-şi dea seama că nu mai poate juca aşa, ca altădată: cu patimă şi foc! Atunci, adună în jurul lui câţiva băieţi şi fac un alai cu măşti: căiuţi, capră, urs, cerb – fiecare după cum a văzut în satul lui.
Am reînfiinţat alaiul acum doi ani, pe lângă Căminul Cultural din Pârcovaci, iar Ion Ciobanu a acceptat să fie instructor. El este sufletul alaiului, nu se putea să găsim altul mai potrivit! Când s-au anunţat selecţiile, au venit mulţi tineri, apoi au au mai plecat la facultate sau în străinătate, dar Cerbul nostru rezistă, pentru că este un brand” – Adrian Băhnăreanu, directorul Casei de Cultură din Hârlău
„Bună ziua, gazdă bună!/ Am venit cu voie bună/ Cum e datina străbună…/ Cerbul nostru împodobit/ De la Pârcovaci venit/ Îl primiţi sau nu?”, întreabă un tânăr, care urcă pe scenă însoţit de un alai numeros. şi atunci se aud voci din sală: „Cum să nu? Sigur că-l primim!”. Gospodarii din satele de altădată sunt acum spectatori aşezaţi în scaune comode, de catifea roşie. Imaginea aceasta aduce mai degrabă a „boieri la teatru”, contrastând cu aceea a urătorilor, veniţi parcă din alt timp.
Lăutarii încep să sufle în alămuri, să bată în „dobe”. Sunt emoţionaţi, curg apele de pe ei. Cerbul se nărăveşte, „clămpăneşte” din botul de lemn tras de sfoară. „Cum face asta?”, întreabă, în sală, copiii care n-au mai văzut aşa ceva la desene animate. Mecanismul, pe cât de vechi şi simplu, se dovedeşte a fi, şi în anul de graţie 2014, fascinant. „Vai de mine ce să fac/ Cerbul meu e cam bolnav/ Era mândru şi frumos/ Acum stă cu capu-n jos”… Cerbul e atletic, face mişcări spectaculoase, deşi e acoperit de la coarne, până la coadă de o cergă (ţesătură de lână groasă şi, mai ales, grea!). Câteva ghirlande aurii îi sporesc „farmecul personal”. Când oboseşte, dansul este preluat de cel al moşnegilor. Măştile lor sunt completate de costume din piei şi blănuri de animale. E ceva primitiv aici, dar elementele primitive adunate laolaltă sunt de o simplitate fascinantă. Se „încinge” o horă, apoi urătorii ies din lumina reflectoarelor, în paşi de dans…
Pe scenă, vin mereu alţi urători, iar „gospodarii” aplaudă de fiecare dată cu entuziasm.
Pe ieşenii „adoptaţi”, rămaşi îndrăgostiţi de satele din care au plecat, îi recunoşti uşor, după lacrima evadată în colţul ochilor, la apariţia alaiurilor din zona lor. Pentru unii satele au rămas departe, pentru că nu mai au la cine se întoarce acolo. Poate aşa se explică sala aceasta arhiplină, an de an, timp de cinci-şase ore. „Vine satul la noi şi ni se umple sufletul de bucurie, pentru încă un an”, îmi spune spectatorul de lângă mine.
Nici tinerii nu lipsesc din public, la acest „performance”. Pentru că ei filtrează lucrurile prin intermediul „noutăţilor” pe care le descoperă, şi nu prin căuşul amintirilor, ei pot fi mult mai obiectivi în a aprecia intensitatea dansului ori complementaritatea culorilor. Festivalul acesta rămâne însă o scenă pentru amintiri din copilărie şi juneţe.
„Căpitan” la 64 de ani
Profesorul Ion Ciobanu a jucat pentru prima dată cerbul în satul lui natal, Pârcovaci (judeţul Iaşi), pe când avea vreo 10 ani. A devenit dansator în ansamblu, în 1971. Predă Geografie, la şcoala Generală „Petru Rareş” din Hârlău, dar şi-a făcut mereu timp şi pentru marea sa pasiune. A adunat în jurui-i nu mai puţin de 30 de localnici – dansatori, mascaţi, lăutari şi a reprezentat judeţul la Iaşi în numeroase festivaluri de gen. „Dansatorii mai vin, mai pleacă. Unii sunt foarte buni, dar din păcate sunt nevoiţi să plece, să muncească în străinătate, pentru că aici nu-şi găsesc de lucru”, spune cu tristeţe instructorul de la Căminul Cultural Pârcovaci. În alai, instructorul e „Căpitan”: el e şeful, el le spune tuturor ce şi cum să facă, şi toţi ascultă de el. La nevoie, căpitanul, mai şi dansează, măcar că într-un an ar trebui să iasă la pensie!
Satul românesc străluceşte în lumina reflectoarelor
Pe scena de la Casa Studenţilor Iaşi, locul unde se întâlnesc în fiecare an alaiurile din Moldova, dar de câţiva ani şi din ţară şi din Republica Moldova şi Ucraina, satul românesc străluceşte în lumina reflectoarelor. Urătorii au orgoliul că nu oricine ajunge acolo şi se pare că sentimentul acesta, altfel destul de contestat, e cel care alimentează performanţa. Tinerii strâng din dinţi şi bat din călcâi până le iese jocul sau cântarea, fluieratul sau pocnetul din bici, întocmai cum au văzut la cei mai vârstnici.
articolul integral aici