”Vreau să vă spun că nu înțeleg generațiile astea din ziua de azi. Fiic-mea care are puțin peste trei ani se chinuie să ghicească literele și se enervează dacă nu le știe bine sau nu și le aduce aminte. Are timp! Îi distrag atenția cu alte activități pentru vârsta ei, decât să o văd furioasă.”
”A venit fiic-mea de la grădiniță și mi-a zis că deja învață literele. La grupa mijlocie? Ce e în capul educatoarelor? Să îi lase să se joace, au timp pentru toate la școală.”
”Cât de arogant mi s-a părut din partea unei mame care era azi în parc cu fiul ei să îl felicite că a numărat până la zece. Era foarte mic, ca fiic-mea. Ce le trebuie?”
”Fetița mea a venit supărată de la grădi azi pentru că prietena ei a învățat să numere până la zece în engleză și vrea și ea să știe. Cred că am să vorbesc cu părinții ei să le spun să o facă acasă treaba asta cu număratul, nu printre copii. Îi face să se simtă inferiori și e greu să înțeleagă că e timp și de astea.”
Ce este comun în toate aceste replici? ”Este timp!”. Dar cine decide când vine timpul potrivit pentru ele? V-aș întreba – din care motiv suprimați dorințele de noi achiziții ale copiilor? Și, mai ales, din ce motiv nu îi lăsați să hotărască ei momentul oportun al învățării în propria lor evoluție? Până nu demult, am lucrat cu o doamnă extrem de dragă mie, care era educatoare la grupa mică și spunea că a fost nevoită să adapteze programa, copiii fiind cu mult peste nivelul generației anterioare, din punct de vedere intelectual și emoțional. Ce se întâmplă dacă nu răspundem acestor nevoi și mergem doar după programă? Îi plictisim și nu le mai menținem viu interesul pentru învățare. Ați auzit părinți spunând că ai lor copii urăsc școala pentru că tot ceea ce fac acolo știu deja? Am lucrat cu un astfel de băiețel și aflasem că își găsise alte preocupări în timpul orelor: făcea gălăgie, deranja colegii sau se juca. Din momentul în care le-am recomandat părinților să îl înscrie în cercuri cu activități extracurriculare și să lucreze și ei acasă cu cel mic atunci când o cerea, lucrurile s-au schimbat. Băaiatul era sufieicnt stimulat și încurajat, astfel încât singur a decis să fie și el ”profesor” la clasa unde era, de fapt, elev. Devenise atent la întrebările cadrelor didactice, era activ, își completa colegii și lucra în echipă nemaipomenit de bine. Și nu! Nu devenise arogant sau superior, ci pur și simplu avusese înțelegerea cu părinții de a deveni observator și a le povesti acasă cum decurg activitățile la clasă, el trebuind să fie mereu concentrat și să-i ajute pe ceilalți, din noul rol de profesor. Perioada a fost depășită cu brio și, în momentul în care curricula a prezentat interes din nou pentru copil și totul era nou, băiețelul a fost încântat să învețe alături de colegi.
Aceeași doamnă educatoare îmi povestea despre faptul că își dorea să aducă ceva în plus, ca dascăl, într-o grădiniță de stat, astfel încât făcea ateliere de teatru, de pictură și de muzică. S-a lovit de refuzul părinților care au mustrat-o fiindcă le aglomerează copiii cu noțiuni și activități inutile – ”Copilul meu nu șrie să deseneze, n-are talent, la ce i-ar folosi un astfel de atelier?”. Dragi părinți, talentul este înnăscut, însă o pasiune poate oricând să se dobândească, în funcție de context și alături de omul potrivit. Lăsați copiii să experimenteze orice, să cunoască lumea și ceea ce îi înconjoară și nu uitați că a-i pune mereu să respecte conturul, înseamnă a le limita imaginația. Imaginația face minuni acolo unde nici nu te aștepți!
Copilul, de la 3 ani, trebuie să știe alfabetul și să numere dacă asta e ceea ce își dorește!
Lăsați-i să se dezvolte! Lăsați-i să decidă! Fiți îndrumători, nu dresori!