Vestea morții profesorului Adrian Scuriu, în vârstă de doar 47 de ani, a venit pentru toți cei care l-au cunoscut ca un adevărat șoc. Profesor de Limba și Literatura Română la Școala Gimnazială „George Călinescu” și la Gimnaziul EuroEd din Iași, „în floarea vârstei și în deplină sănătate” după cum spun chiar medicii, profesorul Scuriu a fost răpus de virusul Covid-19. S-a internat cu o formă medie de boală, pentru a ajunge apoi la ATI, unde s-a sfârşit după 11 zile, deși nu avea comorbidități. Acum, prietenii, colegii de cancelarie, dar și elevii pe care i-a îndrumat ani de zile și-au dorit să spună lumii întregi cum l-au cunoscut, îndrăgit și apreciat sau cum și-a pus cadrul didactic amprenta în viața și mințile tinerei generații.
Emil Munteanu, Colegiul Național – „L-am cunoscut pe Adrian la vârsta la care se leagă prieteniile născute nu doar dintr-o afinitate spirituală, ci din preocupări comune, adică acele prietenii care nu au nevoie de foarte multe cuvinte (deși lui îi plăceau grozav de mult cuvintele ce recuperau partea luminoasă a vieții), de foarte multe întâlniri, de foarte multe gesturi de confirmare. De aceea, pentru mine, Adrian a rămas în cei aproape 30 de ani de când ne-am cunoscut omul pe care știam că îl pot revedea și de care mă pot bucura oricând. Întâlnirile noastre se constituiau în momente bune, în care mă împărtășeam din optimismul și din energia lui debordantă. Chiar și atunci când se întâmpla ca o perioadă mai lungă să nu stăm la povești, ceva ne aducea mereu împreună. Răsărea brusc în calea mea și știam că pot conta pe discernământul lui, pe încrederea lui necondiționată în oameni, pe bunătatea lui care nu părea dislocată de nimic din jur. Această privire întoarsă către ceea ce scoate existența din curgerea ei banală și candoarea atât de greu de găsit astăzi la oamenii de lângă noi îmi vor lipsi cel mai mult.
Îmi este imposibil să cred că de acum vom fi lipsiți de generozitatea și de optimismul lui. Poate dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut în anii formării mele, Adrian mi s-a părut cel mai puțin pământean. Pentru că purta în el o lumină care îi dădea aura unui nebun frumos.
Dincolo de prietenia care ne-a legat, l-am privit mereu ca pe un profesor atipic de română, omul acela care e gata să se agațe nebunește de o idee și să te poarte și pe tine cu el în lumea lui, care știe să îi ia de mână pe elevi și să le arate că lucrurile se pot face și fără încrâncenare, într-un firesc care îi determina pe cei din bănci să îl perceapă nu ca pe profu care ascultă și pune note, ci ca pe un partener de dialog alături de care au plecat într-o extraordinară aventură. Fiindcă atunci când erai în preajma lui, lucrurile din jur dobândeau brusc un alt contur. Nu am văzut chipuri posomorâte niciodată în jurul lui. Nici de maturi și, cu atât mai puțin, de elevi. Ca sub puterea unei vrăji, Adrian transforma totul în mici momente de grație. Era ca și cum se afla permanent la granița dintre două lumi: aici și în altă parte, unde totul era plin de miez, interesant și lipsit de griji. Zâmbetul lui și privirea senină nu prevesteau nimic din ceea ce i s-a întâmplat. Nu există niciun rest în modul în care a împărtășit cu ceilalți ceea ce a trăit, nu există goluri sau gesturi pe care să fi putut să le facă pentru cei care aveau nevoie de el și pe care să nu le fi făcut. Poate tocmai această trăire totală, această bucurie ar fi putut părea unora o risipire. În realitate, țineau de alegerea de a nu trăi înverșunat, de seninătatea aceea atât de rară. Îmi amintesc de un dialog telefonic pe care l-a avut cu băiatul meu la începutul semestrului al II-lea în care îi dădea mai multe sfaturi, printre care unul pe care Horia îl tot repetă de când a aflat cumplita veste: „Să nu fii cal de povară, ci de curse!”