In ianuarie `99 m-am mutat in Sibiu, unde am lucrat ca jurnalist, timp de 7 ani. Tin minte perfect stadiul in care era orasul atunci, o urbe batraneasca si plictisita, in care oamenii erau satui de cei pe care-i alesesera. Se tot perindasera pe la Primarie, cu efect zero asupra binelul comunitatii. M-am obisnuit destul de greu cu atmosfera orasului, care amutea odata cu venirea serii. Zgomotul obloanelor din lemn, trase peste ferestre, ma scotea din sarite. O vreme, mi-a lipsit forfota din Iasul meu…
La alegerile din 2000, toti cei din redactie au fost distribuiti pe la sectiile de votare, cu misiunea de a face sondaje la iesirea de la urne si a comunica in timp real informatiile catre echipa care le centraliza.
Iohannis Klaus Werner, un profesor de fizica devenit cunoscut dupa ce preluase postul de inspector scolar general, era creditat cu oarece sanse in competitia pentru fotoliul de primar, fiind vizibil construit din alt aluat decat restul politicienilor. Nu si-a facut campanie electorala costisitoare, cu surle si trambite, nici n-a distribuit din elicoptere flyere (cum a facut un aspirant la Parlament), peste gropile din asfalt. Acolo unde era asfalt, evident, pentru ca 60% dintre strazile din oras erau pe atunci neasfaltate.
Iohannis a venit in fata sibienilor cu numele german si cu un mesaj scurt, extrem de inspirat: “Pentru ca treaba sa mearga ceas!”. Acesta a fost modul lui de a promite si de a-si lua angajamente.
In cel de-al doilea tur de scrutin, inainte de ora 24, am reusit sa centralizam datele de la sectiile de votare. Numele celui pe mana caruia ajungea Sibiul, era Iohannis, cu toata marja de eroare posibila.
N-am sa uit cat traiesc, euforia din redactie! Nu eram prea ancorata inca in viata Sibiului, dar era evident ca Iohannis insemna altceva. Avusese o campanie absolut decenta, iar in fata discursului sau sec si serios, paleau orice incercare de atac si orice lista cu promisiuni, de care oamenii erau satui.
Ne-am strans, cu totii, in jurul unui coleg care pusese mana pe telefon si formase numarul lui, sa-i spuna vestea cea mare. Nefiind prima data cand dadeam astel de vesti unui proaspat ales, ne asteptam sa fie in al noualea cer si sa ne invite la o bauta zdravana, asa cum se obisnuia. Cateva secunde bune a tot sunat telefonul, pana sa raspunda noul primar. Cu voce calma, aproape adormita, rostind cuvintele intr-un mod specific, a spus doar atat: “Va mul-tu-mesc fru-mos! Dar a fost o zi grea si ma odihneam. Oricum, aflam vestea si dimineata”. Si asta a fost tot. Era, clar, construit din alt aluat! Iar procentul cu care castigase in fata candidatului PSD, era neasteptat: 70%.
Pana la urmatoarele alegeri, din 2004, orasul s-a transformat vizibil, iar sibienii l-au ales pentru a doua oara, cu un scor incredibil – de 88,7%. Oamenii au constientizat ca se intampla ceva cu orasul lor, ca se misca lucrurile, si l-au mandatat in continuare pe Iohannis, pentru a-si continua proiectele.
In 2008 a castigat din nou, cu 83,26% din voturi, iar in 2012 cu 77,89%. Procentele i-au scazut putin inainte de ultimul mandat, nu pentru ca sibienii si-ar fi pierdut increderea in el, ci pentru ca l-au sanctionat, oamenii simtindu-se parasiti, cand a acceptat propunerea de a fi premier. Pe mainile cui ar fi lasat orasul, el, Iohannis-ul nostru? Cam asa gandeau. Stiti ce e interesant? Ca numarul etnicilor germani din Sibiu nu depaseste 1.500. Asadar, nu se poate spune ca a castigat pentru ca a fost votat de sasi, ci pentru ca a reusit sa ne convinga pe noi, ceilalti.
Astazi, cei mai multi dintre sibieni au inteles ca mecanismul de conducere creat in Primarie de Iohannis e atat de bine pus la punct, incat ne-am descurca si daca ar parasi fotoliul, mandatand cu incredere pe cineva care sa-i preia stafeta. Astazi, niciun cunoscut de-al meu, care l-a sanctionat la vot in 2012, nu-l mai judeca pentru ca are aspiratii mai inalte.
Imi plac teribil oamenii punctuali. E o calitate a celor organizati, raspunzatori, pentru care cuvantul dat e litera de lege. In Sibiu, mai ales printre jurnalisti, e proverbial obiceiul lui Iohannis de a te accepta la o discutie, la ore iesite din tipar. Daca motivul discutiei nu e de urgenta maxima, esti sunat inapoi de cineva de la cabinetul lui si anuntat ca, intr-o marti, sa zicem, in data de 7, primarul Sibiului te asteapta, la ora 10:27. E strict problema ta daca iti permiti sa uiti sau sa intarzii. In acea marti, in data de 7, la ora 10:27, usa primarului se deschide, pentru ca tu ai confirmat prezenta la intalnire. Da, noi ne miram teribil, insa asta inseamna, de fapt, normalitatea.
De curand, un prieten jurnalist mi-a povestit un episod care ar trebui predat la cursurile despre caracter, organizare si punctualitate, daca s-ar inventa vreodata asa ceva. Stabilise o intalnire cu Klaus Iohannis, tot asa, pe la un 11:46. Ziaristul a ajuns mai repede cu vreo cateva minute. Tot mai repede, iesise si primarul dintr-o sala unde oficiase o casatorie. L-a gasit pe jurnalist asteptandu-l in aticamera, l-a salutat, a trecut pe langa el si a intrat in birou, unde a mai stat cateva minute, pana a batut ceasul 11:46. Pentru ca aceea era ora cu care cazusera de acord amandoi. Asta nu inseamna impolitete, ci o agenda pe care o respecti cu sfintenie, pana la ultima secunda. E dovada clara ca fiecare ora are aceeasi valoare, unde scrie ca, intr-un program extrem de incarcat, intalnirile se fixeaza doar la si jumatate, ori la fix? Si mai e atitudine ferma si seriozitate, care obliga la comportament similar.