Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena, pomeniți în calendarul creștin ortodox la 21 mai, sunt primii împărați creștini.
Prin acești Sfinți Împărați a adus Dumnezeu libertate religioasă în lume, a slăbit păgânismul și idolatria și a întărit Biserica și credința creștină pe pământ, spune arhimandritul Ilie Cleopa (vol. Predici la praznice împărătești și la sfinții de peste an, 1996).
Sfântul Împărat Constantin cel Mare (306-337) s-a născut în cetatea Naissus (astăzi, Niș, în Serbia), din provincia romană Moesia Superior. Tatăl său, Constanțiu Chlor, care la acea vreme era general, a ajuns mai târziu la conducerea imperiului cu titlul de „caesar”.
Despre tatăl Sfântului Constantin cel Mare se spune că, deși era închinător la idoli, respectând legile statului, era mâhnit pentru creștinii care erau hăituiți și omorâți în părțile imperiului care nu erau sub stăpânirea lui (Viețile Sfinților).
La curtea lui Constanțiu erau mulți creștini aflați în tot felul de demnități. Într-o zi, împăratul a chemat toată curtea sa și a zis: „Dacă îmi este cineva credincios și voiește să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei și împreună cu mine să le aducă jertfe și atunci îmi va fi prieten adevărat, slujindu-ne în boieria sa și învrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei, să se ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu cei ce nu sunt de o credință cu mine”.
Auzind spusele împăratului, deodată, cei ce stăteau de față, s-au împărțit în două părți: dintre creștini unii s-au dat la o parte, lăsându-și astfel dregătoriile și rangurile mari pe care le dețineau, și au început a ieși din palat. Iar alții s-au plecat la cuvintele împăratului și s-au închinat idolilor.
Împăratul, oprindu-i pe cei dintâi dintre creștini, a spus: „De vreme ce vă văd, că slujiți cu credință Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiți sfetnicii, slujitorii și prietenii mei; pentru că nădăjduiesc că în ce fel sunteți credincioși Dumnezeului vostru, tot în acel fel veți fi credincioși și către mine”. Iar către ceilalți a zis: „Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea mea; căci, dacă nu ați păstrat credința Dumnezeului vostru, apoi cum veți fi credincioși mie?”.
Forma de conducere a Imperiului Roman era atunci tetrarhia, doi „auguști” și doi „caesari”, aceștia ajungând în cele din urmă să-și dispute puterea. Astfel, Constantin cel Mare, proclamat de armată împărat, a intrat în conflict cu fiul fostului împărat Maximian, Maxențiu.
Lupta dintre Constantin și cezarul care stăpânea Roma, împreună cu ținuturile de Răsărit ale imperiului, Maxențiu (317-313), a fost câștigată de Constantin la Turin și Verona, urmând ca acesta să vină asupra Romei. Bătălia decisivă cu Maxențiu a fost dată la Podul Milvius, lângă Tibru, în octombrie 312.
În ziua premergătoare luptei, rugându-se „Dumnezeului tatălui său”, Constantin a văzut pe cer un semn deosebit, o cruce făcută din lumină, și deasupra o inscripție: „Întru aceasta vei învinge”, relatează scriitorul bisericesc Eusebiu de Cezareea, contemporan al Sfântului Constantin, care menționează că acest lucru l-a aflat de la însuși împăratul Constantin și că acesta i-a garantat autenticitatea sub jurământ (Viața lui Constantin cel Mare, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991).
A doua zi, împăratul a pus crucea pe toate steagurile armatei sale. Bătălia a fost câștigată de Constantin, care a intrat biruitor în Roma, iar Maxențiu s-a înecat în apele Tibrului.
Sursa: Agerpress