Pentru români, 24 ianuarie are o importanță deosebită. În această zi s-au pus bazele dezvoltării moderne a statului. Pe lângă faptul că în 1859 a fost ales Cuza domnitor al Țării Românești, după ce pe 5 fusese numit pe tronul Moldovei, în 1862 au avut loc o serie de evenimente ce au dus la desăvârșirea Unirii.
După fericitul an 1859, a început o luptă externă, pentru recunoașterea lui Cuza și una internă pentru unificarea instituțiilor. Dubla alegere, deși era conformă cu specificațiile internaționale, nu era pe placul Imperiului Otoman. Românii puseseră Europa în fața faptului împlinit, aleseseră doi domni, dar era unul și același. S-a trecut la recunoașterea dublei alegeri. Au fost trimiși agenți diplomatici în toate capitalele europene iar Cuza a făcut o vizită la Constantinopol în septembrie 1860. Spre deosebire de anii precedenţi, când festivitatea de investitură a Domnitorilor se făcea potrivit unui ceremonial în care domnitorul era pus într-o postură de inferioritate, Al. I. Cuza avea să fie primit cu onorurile cuvenite unui personaj de talie europeană, lăsând o bună impresie atât sultanului Abdul-Medgid, cât şi consulilor Puterilor garante din capitala otomană, apreciindu-i-se „tactul şi stăpânirea de sine, precum şi dibăcia” . Deşi împrejurările demonstraseră că o revizuire a Convenţiei care reglementa situația țării nu era încă oportună, vizita lui Al. I. Cuza la Constantinopol a însemnat un succes personal, menit a îmbunătăţi raporturile româno-otomane.
Pe plan intern se iau măsuri pentru desăvârșirea unirii adminstrative. Două Adunări, două guverne, două capitale departe una de alta, făceau funcționarea statului dificilă și costisitoare. Comunicarea între capitale era difcilă, drumrile lăsau de dorit și nu exista cale ferată. Sistemul legislativ coordonat prin Comisia centrală de la Focșani era greoi. În 1861, Poarta pregătește un firman referitor la Unirea administrativă a Principatelor. Proiectul era departe de a corespunde așteptărilor legitime și mult așteptate ale poprului român. El prevedea desființarea Comisei de la Focșani- cu o componentă mai progresistă decât cea a Adunărilor- și preluarea atribuțiilor ei de noua Adunare, ceea ce întărea poziția adversarilor progresului și domnitorului. Se menținea frontiera între cele două state, în Moldova se numea un guvernator și se instituiau consilii provinciale. După cum aprecia strălucitul diplomat Costache Negri, actul “întărea mai degrabă separația decât Unirea”.