Tânăr din Paşcani specialist în nano-electronică, la o universitate din Japonia
Municipiul Pașcani “orașul în care nu se întâmplă nimic” după cum spunea marele prozator Sadoveanu, a ajuns să dea lumii oameni care fac cinste, care sunt pasionați, frumoși, visători și care luptă pentru a se împlini, ei scriu o parte din istorie.
Printre aceștia se numără și Daniel Moraru. Are 37 de ani, o soție și o fetiță care îi sunt alături și a ajuns în urmă cu câțiva ani în Japonia, după ce a obținut o bursa de la Guvernul Nipon. Predă și face cercetare în nano-electronică la Universitatea Shizuoka. În cei peste 10 ani de când se află acolo a reușit să obțină zeci de premii în domeniu, peste 50 de lucrări ştiinţifice în jurnale internaţionale de calitate, trei capitole în cărţi de specialitate, precum şi contribuţii la peste 250 de prezentări în conferinţe internaţionale şi naţionale (în Japonia).
Dar despre pasiunile lui, cum e viața în Japonia, ce planuri are și multe alte lucruri interesante aflați citind interviul acordat pentru BIT TV.
Pentru început câteva cuvinte despre tine.
Mi-am petrecut mare parte din copilărie în Pașcani, unde am avut parte de nenumăraţi profesori extraordinari, la școlile de gimnaziu (6 şi 3) și la liceul M. Sadoveanu unde am studiat. De fapt, mulți dintre acei profesori îmi rămân și astăzi modele de profesionalism și dedicație.
Am mai avut și șansa de a face parte dintr-o familie minunată, în care am găsit întotdeauna încurajare pentru educație, perseverenţă și profesionalism. De fiecare dintre cei din familie de acasă, de prietenii noștri apropiați, şi bineînţeles şi de toți adunaţi împreună, îmi este cel mai dor acum.
Mama mea, ea însăși profesor de limba franceză în Pașcani, a fost cea care m-a susținut în toate proiectele și din toate punctele de vedere. De la ea cred că am moştenit şi pasiunea pentru a învăța mereu ceva nou, pasiune pe care o aplicam pe orice subiect în copilărie, fără prea multă discriminare. De fapt, visul meu a fost să studiez cât mai multe la Universitate, dar a trebuit să mă „limitez” la Fizică, iar apoi la Economie și Administrarea Afacerilor, facultăți pe care le-am urmat în paralel. În timpul masteratului, am început să lucrez ca profesor de Fizică la şcoli în Iaşi, apoi un an chiar şi la Liceul M. Sadoveanu, în Paşcani, liceu pe care îl absolvisem cu câţiva ani înainte. Au fost toate experienţe minunate, prin care am descoperit plăcerea de a observa copiii descoperindu-şi ei înşişi pasiunea lor pentru ştiinţă. Chiar la Liceul M. Sadoveanu am reuşit să obţin şi definitivatul în învăţământul pre-universitar în 2004.
Din Pașcani, în Japonia. De ce tocmai în Japonia? Când s-a întâmplat?
În Japonia am plecat în octombrie 2004, în urma rezultatului pozitiv al unui interviu cu cei de la Universitatea Shizuoka. Motivaţia mea a fost destul de complexă, însă, în principal, ţine de nivelul de dezvoltare a cercetării şi tehnologiei japoneze în domeniul electronicii, precum şi de tema de cercetare în laboratorul profesorului japonez, dl Michiharu Tabe.
Acolo exista posibilitatea de a face cercetare într-un domeniu deja avansat mai mult decât oriunde altundeva în lume – nanoelectronică – însă lucrând la nivelul fundamental cu structuri din semiconductori având dimensiuni de ordinul a doar câţiva nanometri (aproximativ câteva zeci de atomi). Am considerat o astfel de situaţie drept o oportunitate fascinantă, iar apoi am avut şi norocul de a descoperi în profesorul îndrumător un model extraordinar, lucru care m-a motivat să continui pentru mulţi ani să lucrăm împreună.
Te ocupi de cercetare, ce faci mai exact?
De peste 10 ani lucrez în cercetare în domeniul nano-electronicii, ceea ce înseamnă, pe scurt, electronică la dimensiuni extrem de reduse. Aceasta este o direcţie înspre care ne îndreptăm cu siguranţă în industrie, în ştiinţă, şi care ascunde fenomene fascinante ce pot fi controlate şi utilizate în viitor. De altfel, chiar şi în computerele pe care le folosiţi astăzi, la fiecare apăsare de tastă, puneţi în uz o multitudine de tranzistori şi diode ale căror dimensiuni sunt de doar câteva zeci de nanometri.
Mai recent, cercetarea mea este concentrată la un nivel şi mai fundamental: electronică la nivel molecular şi atomic. Folosind atomi activi din punct de vedere electric (aşa numiţi „impurităţi” sau „dopanţi”) introduşi în nano-tranzistori sau nano-diode, încercăm să demonstrăm că putem controla modul de operare în totalitate la nivelul acestor atomi. Intuitiv, un astfel de atom poate produce un curent electric indus de transportul de electroni, unul câte unul. În plus, fenomenul principal este tunelarea cu efect cuantic, un fenomen complet diferit de modul de operare utilizat în electronică de până acum.
Sperăm că o astfel de analiză poate furniza informaţii utile pentru generaţiile următoare ale tehnologiei, astfel încât să putem obţine capacitate şi performanţă enorme cu un consum redus de putere. Este, dacă vreţi, modul nostru de a contribui la eforturile globale de a reduce consumul inutil de energie şi resurse.
În ce proiecte mai ești implicat și cu cine anume?
La momentul de faţă, unul dintre proiecte este dedicat demonstrării de tranzistori la nivel atomic care să funcţioneze eficient la temperaturi practice. De regulă, datorită proprietăţilor lor speciale, astfel de dispozitive sunt operate la temperaturi extrem de reduse (~5 K, adică ~-270 grade Celsius). Prin tehnicile noastre speciale de fabricare, suntem primii care am reuşit să demonstrăm o astfel de performanţă la temperatura camerei (~300 K). Pe această temă, lucrează şi vor lucra studenţi (Master şi doctorat), câte unul din India, Bangladesh şi Indonezia.
Un alt proiect este dedicat demonstrării de efecte atomice în nano-diode din siliciu. Diodele sunt dispozitivele electronice fundamentale, fără de care este dificil de conceput nivelul de performanţă de care beneficiem în ziua de astăzi. Însă şi astfel de dispozitive sunt construite la dimensiuni din ce în ce mai mici, iar efectele induse the atomi activ electric devin din ce în ce mai profunde. Ceea ce noi demonstrăm pentru prima dată este că putem utiliza astfel de efecte pozitiv, obţinând o performanţă optimă tocmai datorită acestor efecte atomice. Pe acest subiect, în laboratorul meu lucrează câţiva studenţi japonezi, dar şi un student doctorand din India.
Cand ai descoperit pasiunea pentru cercetare?
În România, din păcate, nu am reuşit să mă implic în prea multe activităţi de cercetare. Unul dintre motive era şi faptul că lucram în paralel în învăţământul pre-universitar, urmând în paralel şi cursurile FEAA în acei ani. În schimb, am avut şansa de a participa la cursurile câtorva profesori excepţionali de la Facultatea de Fizică. Din atitudinea şi pasiunea acestora, am „împrumutat” şi eu o nouă pasiune pentru cercetare. Combinată cu vechea mea pasiune pentru studiu, în general, cred că a format bazele interesului meu pentru cercetare.
După sosirea în Japonia, pasiunea mea a fost mai uşor de întreţinut pentru că am putut intra în contact cu cercetători de profesie, colegi de doctorat şi nu numai, care mi-au devenit, cel puţin parţial, modele de carieră. Din multe astfel de exemple, mi-am format o imagine care îmi aparţine în legătură cu cariera în cercetare la nivel internaţional, asta într-o ţară care înţelege perfect importanţa inovaţiei, studiului, cercetării pentru un viitor mai bun.
Cum arată o zi din viața ta?
De regulă, sunt la Universitate în jur de 8AM. Dimineţile sunt, de cele mai multe ori, dedicate seminariilor cu studenţii din grupul meu, sau discuţiilor pentru pregătirea de experimente şi lucrări ştiinţifice. După-amiezile, găsesc uneori timp pentru a face unele experimente, împreună cu studenţi sau nu, asta atunci când nu avem consilii profesorale. Din păcate, există multe astfel de îndatoriri birocratice într-o Universitate de stat în Japonia, iar timpul care poate fi dedicat pentru cercetare este, astfel, redus.
În multe cazuri, experimentele sau discuţiile se extind până seara târziu, iar de multe ori şi peste weekend. Deşi obositor uneori, este motivant însă să te poţi uita în urmă după o astfel de săptămână şi să observi că ceva s-a mişcat înainte.
Recunosc, totuşi, că programul meu este complet diferit în cazurile în care sunt plecat din Universitate pentru conferinţe, iar astfel de ocazii sunt şi ele destul de numeroase.
Ești cu familia acolo, dar cum te simți “printre străini”?
Într-adevăr, sunt în Japonia de la început împreună cu soţia mea, Nina, cea care m-a susţinut mereu în toate şi împreună cu care avem o fetiţă, Miruna Maria, care tocmai a împlinit 9 ani. Născută în Japonia, crescută şi educată tot aici, Miruna nu se simte deloc „printre străini”, ci dimpotrivă. Limba japoneză nu are pentru ea secrete mai mari decât pentru orice copil japonez. Cu toate acestea, din punctul meu de vedere personal, japoneza este o limbă care solicită eforturi continue pentru studiu.
În ciuda distanţei mari faţă de România şi a dificultăţilor de comunicare, am avut însă noroc să fim mereu aproape de oameni extraordinari, dispuşi să ajute în orice situaţii şi care înţeleg problemele străinilor veniţi în Japonia. Mulţumită lor, ne-am adaptat fără probleme, iar astăzi suntem „rezidenţi permanenţi” ai Japoniei.
Te-ai obișnuit cu stilul de viata a celor de acolo?
Ne-am putut adapta fără probleme serioase la stilul de viaţă japonez. Stilul de viaţă japonez este, de altfel, unul care oferă suficiente elemente pentru a te bucura de ce ai în jur, pentru a medita şi pentru a-ţi trăi viaţa într-un mod sănătos şi pozitiv. Cultura, peisajele, activităţile, şi nu în ultimul rând respectul şi politeţea pe care le observăm în fiecare zi în jurul nostru ne ajută să nu regretăm decizia noastră de a rămâne în Japonia pentru o perioadă atât de extinsă.
Bineînţeles că ne păstrăm multe dintre tradiţiile de acasă, multe dintre obiceiurile care ne aduceau plăcere în copilărie, încercând să o educăm şi pe Miruna pe cât se poate în spiritul unora dintre ele. Adevărul este că soţia mea, Nina, se ocupă minunat de astfel de activităţi, eu mai mult bucurându-mă de rezultate.
Care sunt obiceiurile lor?
Fiecare popor are un set de obiceiuri destul de complex, care nu pot fi cu uşurinţă descrise în câteva rânduri doar. Dacă ar fi însă să descriu obiceiurile japoneze prin câteva cuvinte-cheie doar, cred că aş enumera „politeţe”, „spirit de echipă”, „solidaritate”, „respect”, „muncă”, „onoare”. Cred că toate obiceiurile concrete ale japonezilor sunt, de fapt, derivate sau cel puţin în strânsă legătură cu astfel de cuvinte-cheie.
După cei aproape 11 ani în Japonia, care sunt rezultatele muncii tale?
Este, într-adevăr, o perioadă destul de lungă petrecută în Japonia, peste 10 ani. Toţi aceşti ani i-am petrecut în majoritate în mediul academic, la diverse nivele, de la student la doctorat, cercetător post-doctoral, asistent profesor, iar în prezent profesor asociat. Este dificil de evaluat „rezultatele muncii”, dar prefer să susţin că cea mai mare satisfacţie şi cel mai important rezultat este că, prin lucrările la care am contribuit, domeniul de cercetare a evoluat şi încă evoluează.
În mediul academic, însă, rezultatele se măsoară prin numărul publicaţiilor şi factorul de impact, împreună cu alţi factori. Aşadar, din punct de vedere cantitativ, pot să enumăr peste 50 de lucrări ştiinţifice în jurnale internaţionale de calitate, trei capitole în cărţi de specialitate, precum şi contribuţii la peste 250 de prezentări în conferinţe internaţionale şi naţionale (în Japonia). Ca apreciere a muncii noastre, ca şi echipă, am primit câteva premii importante în urma prezentării rezultatelor noastre (SSDM Young Researcher Award 2006, Japan Society of Applied Physics Young Scientist Award 2007, IUMRS-ICEM Gold Young Scientist Award 2013 etc.). Toate acestea nu au decât rolul de a ne încuraja în a continua cercetarea în direcţia pe care am stabilit-o. Astfel de feedback de la colegii din domeniu este, de altfel, elementul esenţial pentru progresul ştiinţific.
Ai apucat să vezi care e sistemul românesc de învățământ dar îl cunoști și pe cel din Japonia. Care ar fi cele mai potrivite cuvinte pentru comparație? Pe ce se pune accent?
Am cunoscut sistemul de învăţământ românesc ca elev, evident, dar şi lucrând la nivel gimnazial şi liceal ca profesor de Fizică pentru 3 ani. Sunt convins că multe s-au schimbat de atunci, şi presupun că în bine, în majoritate. Ce reţin, însă, la nivel personal, este un sentiment de recunoştinţă pentru toţi profesorii care şi-au dedicat eforturile pentru a ne crea o bază solidă de cunoştinţe. Sistemul românesc de învăţământ, în general, are o temelie puternică, cred eu, şi poate furniza necesarul pentru o carieră nemaipomenită. Este păcat, însă, că o meserie atât de minunată nu este apreciată potrivit din punct de vedere financiar şi social, în multe cazuri.
În Japonia, pot să observ sistemul de învăţământ doar prin prisma fiicei mele, care este acum în clasa a treia de şcoală primară. De aceea, nu pot să comentez de pe aceeaşi poziţie. Suntem, însă, mulţumiţi de faptul că învaţă să lucreze în echipă, să protejeze mediul şi pe cei din jur, să fie serioasă în ceea ce face, iar toate astea într-un mediu şcolar care nu acceptă abuzuri de niciun fel. Valorile sunt, în realitate, aceleaşi peste tot în lume; diferenţa constă doar în modul în care sunt prezentate copiilor şi în importanţa relativă care le este acordată.
Ce planuri ai pentru următorii ani, din punct de vedere profesional?
Următorii ani sunt perioada în care îmi voi seta laboratorul pentru a fi complet funcţional, bine echipat şi cu teme ce pot avea un impact la nivel internaţional. Sunt ani în care e nevoie de multă muncă, de colaborări şi de fonduri pentru a putea să îmi urmăresc visele împreună cu o echipă de studenţi şi cercetători motivaţi. În privinţa asta, ca peste tot în lume, şi aici trebuie să obţinem fonduri pentru cercetare pe baza unor proiecte, proces care este extrem de competitiv în Japonia şi care ridică anumite dificultăţi pentru cei veniţi din străinătate.
Presupun că, din punct de vedere profesional, statutul de profesor este următorul pas în carieră, pentru a-mi finaliza formarea grupului de cercetare în cadrul Universităţii. Pentru aceasta şi multe altele, activitatea principală în următoarea perioadă constă în pregătirea şi publicarea unor articole ştiinţifice de calitate, pentru care îmi dedic acum majoritatea eforturilor.
În paralel, însă, încerc să menţin legătura cu Universitatea Al. I. Cuza Iaşi şi alte Universităţi europene şi nu numai pentru a crea o reţea cu beneficii mutuale pentru parteneri. Atunci când îmi imaginez că, în viitor, va exista o infrastructură prin care cercetători şi studenţi să poată circula eficient între zone atât de îndepărtate spaţial, e o satisfacţie în plus.
Ai fost anul trecut în România, Pașcani. Știu că nu poate fi comparat cu orașul în care locuiești, dar s-a schimbat ceva?
Încercăm să vizităm România (şi mereu şi Paşcani) în fiecare an, la modul ideal. Evident că există o diferenţă semnificativă faţă de oraşul Hamamatsu, în care locuiesc acum şi care e unul dintre oraşele majore ale Japoniei. Dar nu în asta constă calitatea unui loc, unui oraş. Din punctul meu de vedere, calitatea constă în oamenii ce îl locuiesc, cu gândurile lor, visele lor, ambiţiile lor. Iar din acest punct de vedere, consider că oraşul Paşcani rămâne mereu un oraş minunat.
Sunt convins că noile generaţii de tineri, îndrumaţi de profesorii extraordinari ai Paşcaniului, îi vor crea o nouă atmosferă în care educaţia, toleranţa, sprijinul reciproc, respectul, şi spiritul de echipă pot fi mereu întâlnite la orice pas.
Cu astfel de speranţe, mereu mă gândesc cu plăcere la o următoare vizită în Paşcani.
În Japonia ai întâlnit români? Care este sentimentul?
Am avut, e adevărat, şi plăcerea de a întâlni mulţi români în Japonia, fie în viaţa de zi cu zi, fie în mediul academic, fie la Ambasada României din Tokyo sau alte evenimente. Am avut mereu experienţe minunate şi ne-am bucurat împreună de tradiţii româneşti departe de România. Sunt oameni extraordinari prezenţi pe pământ nipon care promovează România cu orice oportunitate, în diverse modalităţi.
Sper că şi prin intermediul lor legătura să devină din ce în ce mai strânsă, iar Japonia şi România să nu fie doar două ţări la aproape 10,000 km distanţă, ci doar puncte de origine pentru colaborări şi prietenie pe viitor. Aştept cu plăcere să văd o astfel de evoluţie în curând.
Un cuvânt de final…
La final, o frântură întru amintirea mamei mele, Elena (Angelica) Munteanu, care a plecat dintre noi de prea mulţi ani, o poezie cum numai ea ştia să scrie. În astfel de versuri, regăsesc întotdeauna frumuseţea iernilor de acasă, dar şi trecerea timpului, doar ea eternă, peste necunoaşterea noastră. Mereu inspiraţie şi dulce amintire…
Mai trecem… (de Ingada/Elena Munteanu)
Mai trecem prin omături moi,
Păgâni spre ţărm brumat visând,
Şi taina clipei, surzi şi goi,
Nedezlegând, nedezlegând…
La ceas pictat cu mori de vânt,
Mai trecem prin omăt vâslind,
Lumină-n cer şi pe pământ
Nedesluşind, nedesluşind…
Mai trecem toate doar în gând,
Nedesluşind, nedezlegând… (2007 februarie 7)
foto – arhivă personală Daniel Moraru