Pentru că este Joia Mare şi în mod tradiţional astăzi de vopsesc ouăle, e bine de ştiut că există mari diferenţe între termenul folosit la modul general” încondeiere” şi tehnica propriu-zisă care a generat această denumire.
Printre obiceiurile și tradițiile religioase înțelese și promovate de multe ori distorsionat, se află și încondeierea ouălor de Paște. Din lipsa unor informații clare, sau având impresia că doar ce e nou, colorat, e și frumos, uităm că de fapt, ce e autentic ne reprezintă ca neam, ca țară.
Această tehnică deosebită s-a păstrat din generație în generație, neexistând prea multe informații scrise despre realizarea ei. Probabil de aici vin confuziile și ideile greșite despre terminologia folosită și semnificația ei implicită.
Obiceiul înroșirii, înfrumusețării și mai ales al încondeierii ouălor de Paște, are la bază legenda potrivit căreia Maria Magdalena s-a apropiat de crucea pe care era răstignit Iisus Hristos, având un coş cu merinde și ouă, iar Sângele Domnului a colorat astfel ouăle din coş în culoarea Jertfei și vieții, culoarea roșie.
Încondeierea ouălor nu înseamnă doar înroșirea lor însă, nu se oprește la un singur simbol, dar nici nu trebuie confundată cu alte meșteșuguri care nu au niciun fel de semnificație religioasă, ci doar una estetică sau comercială. Tot ce conține ca și etapă sau element al acestei tehnici este încărcat de simbol religios, conține un mesaj creștin, transmis întâi subtil, apoi clar, prin minuțiozitate, grijă și măiestrie.
Pentru început, oul simbolizează mormântul lui Iisus Hristos, e simbolul reînnoirii, iar coaja oului, atât de frumos împodobită este cea care ascunde și protejează viaţa la interior, descoperind-o în momentul ciocnirii și rostirii formulei specifice sărbătorii pascale: ”Hristos a înviat !” ”Adevărat a înviat!”
Obiceiul încondeierii ouălor nu e limitat la teritoriul României, având la bază o tradiție străveche, chiar precreștină pe alocuri, practicată în Europa centrală și estică. Şi ucrainenii, vecinii de la Nord ai Bucovinei practică această artă, care mai nou, trece chiar şi oceanul, în Statele Unite, captând prin unicitate și frumusețe autentică.
Eu personal am descoperit-o prin intermediul fratelui și cumnatei mele, Adrian și Loredana Rusu, care făceau parte cu ani în urmă, în Brașov, dintr-un frumos grup de inițiativă pentru păstrarea folclorului autentic și valorilor tradiționale, Minisatul Sfântul Andrei, înființat de profesorul Ioan Sorin Apan. Paradoxal, deși aproape de Bucovina, am învățat această tehnică din zona Brașovului, acest fapt demonstrând că mai există la noi în țară grupuri de români adevărați care se străduiesc să păstreze identitatea națională și să o promoveze prin mijloace autentice, nu numai aici, în Moldova, ci peste tot unde există români adevărați.
Voi încerca așadar, să descriu pe scurt această tehnică pentru a lămuri unele idei greșite referitoare la mijloacele de realizare și semnificația ei.
În primul rând încondeierea presupune existența unui ”condei”, de aici și numele, așadar orice altă tehnică numită astfel care nu folosește și instrumentul specificat…nu este de fapt încondeiere, e pictare, vopsire, înroșire, împodobire. În mod logic,în cazul în care folosim de fapt alte metode, însemnătatea obiectului rezultat cât și semnificația este una diferită de cea inclusă în tehnica tradițională a încondeierii ouălor de Paște.
Pentru practicarea acestei tehnici străvechi, avem nevoie de câteva materiale specifice: condeie, ceară naturală de albine, un vas pentru încălzit ceara și un sistem de păstrare a temperaturii optime, culori sau pigmenți sub formă de pulbere, oțet, sare, ouă cu coajă albă, apă, detergent, ac si seringa, vase pentru încălzit culorile, modele, ulei sau grăsime, cârpe, lumânări.
Condeiul sau tișița, chișița, este un obiect realizat din lemn, sfoară și tablă. La capătul unui bețișor de lemn se leagă strâns cu sfoară subțire sau sârmă, o bucată de tablă răsucită sub forma unui canal subţire, prin care se scurge ceara. În unele zone, mai ales în Bucovina, se obișnuiește ca ”chișița” să aibă strecurată în interiorul canalului de tablă un firișor de păr mai gros(de obicei de cal) pentru a ajuta la păstrarea cerii în interior și la precizia trasării modelului.
Ceara naturală de albine se topește într-un vas și se ţine tot timpul în apropierea unei surse de căldură sau se așează vasul pe un sistem de încăzire constantă pentru menținerea cerii în stare lichidă. Ceara se poate scurge doar în stare lichidă prin canalul condeiului pentru a putea fi folosită la trasarea modelelor.
Ouăle trebuie să fie albe sau cât mai deschide la culoare pentru că albul este culoarea de bază pe care se așează restul modelelor. Trebuie să alegem ouă cu suprafața netedă și coaja destul de tare, pentru a fi mai ușor de întrebuințat. Ele se spală cu grijă, cu detergent si apă călduță, apoi se procedează la extragerea conținutului din ou. Unii aleg să încondeieze ouăle fără a goli interiorul, dar acest lucru nu este recomandat, întrucât acest gen de podoabe se doresc a fi păstrate și riscăm să le stricăm datorită descompunerii naturale a conținutului.
Conținutul se golește realizând unul de preferință, sau două orificii cu ajutorul unui ac, apoi cu o seringă goală în care se trage aer, se împinge ușor aerul în interiorul oului, iar lichidul din interior se scurge încet pe lângă ac, afară. Pentru a goli oul e nevoie de multă răbdare și grjă, deoarece datorită presiunii exercitate de aerul introdus, coaja lui se poate crăpa în orice moment. Odată golit, oul se spală tot cu ajutorul seringii, se usucă cu grijă, apoi se astupă orificiul cu ceară pentru a-i da rezistență și în sfârșit… oul e gata de încondeiat.
Culorile întâlnite pe oul încondeiat sunt alb, roșu, negru și câteodată albastru, albul fiind culoarea naturală, inițială a oului.
În trecut, culorile erau de origine vegetală, însă astăzi se utilizează mai des cele sintetice, chimice, deoarece sunt mai ușor de găsit și preparat. Astfel, în prezent, se folosesc pigmenți sub formă de pulbere care se dizolvă în apă încălzită, iar pentru intensitatea culorii se adaugă în culorile dizolvate, după încălzire, oțet și sare grunjoasă.
Nuanțele vegetale sunt realizate după rețete străvechi, care au la bază o mare varietate de procedee și tehnici, astfel: culoarea roșie se obține din coaja, frunze și flori de măr dulce, flori de sovârf, coajă de maceș, coji de ceapă roșie, albastrul se obține din flori de viorele, galben din coji de ceapa albă, coajă de lemnul câinelui, mălin, verdele poate fi obținut din frunze de nuc, floarea-soarelui, iar negrul se poate obține din coaja verde a nucilor, arin, etc.
Culorile nu sunt alese întâmplător, fiecare din ele având o semnificație religioasă deosebită, oul în sine fiind un simbol al reînnoirii, al vieții, al Lui Hristos. Albul natural dat de coaja oului este simbolul purității,al curățirii de păcate, roșul semnifică Jertfa Mântuitorului Iisus Hristos și viața (culoarea sângelui), albastrul este culoarea cerului, ca o materializare a Raiului ceresc și a apei, atât de vitală vieții, galbenul Îl reprezintă pe Soarele Dreptății, adică Hristos Judecătorul, cât și lumina Învierii Sale, negrul reprezinta moartea purificatoare, dătătoare de viață a lui Hristos, prin care noi cu toții am fost ridicați din robia păcatului, iar în sens vechi popular reprezintă fertilitatea . Toate liniile trasate pe ou simbolizează de fapt eternitatea, veșnicia dobândită prin mântuirea adusă de Jertfa și Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fie că se numesc brâie, mediane sau sunt incluse într-un model tradițional simplu sau îmbogățit cu spirale, cercuri sau elemente ornamentale.
Modele tradiționale includ motive zoomorfe, antropomorfe şi vegetale, preluate de pe ţesăturile straielor de duminică, sunt numeroase, și fiecare motiv se prezintă în mai multe variante , care se diferențiază în funcție de localitate sau de îndemânarea meșterului popular. Cele mai utilizate motive sunt: din regnul animal( porumbelul, peștele, albina, broasca, șarpele, mielul, pasărea măiastră), motive vegetale(pomul vieții, frunza de stejar, frunza bradului, garoafa, spicul grâului, brăduțul, flori de câmp), unelte casnice și de câmp (grebla, lopata, fierul plugului, toiag), diverse sau religioase (brâul popii, calea rătăcită, soarele, luna, crucea Paștilor, crucea rusească sau moldovenească cu cruciulițe la capete, spirale, steaua), etc .
Practic,pentru a obține o bijuterie de ou încondeiat, se procedează în felul următor: se trasează pe ou cu ceară și ajutorul condeiului, primele linii și forme; mai exact ce se dorește să rămână la final de culoarea albă, acum se acoperă în totalitate cu ceară, astfel primele motive realizate cu ceară, care cruţă fondul alb al oului, vor avea culoarea acestuia.
După realizarea primelor motive, ouăle sunt colorate prin scufundare în vopseaua călduţă(întâi în culoarea mai deschisă), se lasă la uscat şi se lucrează în continuare motivele decorative, urmând același criteriu: se acoperă cu ceară ce dorim să aibă la final culoarea pe care o acoperim, fie că e vorba de linii, puncte sau pete de culoare, apoi se cufundă oul din nou în culoarea următoare.
Tehnica este practic inversată, acoperim cu ceară ce zonă dorim să păstreze culoarea prezentă și tot în felul acesta procedăm până la finalizarea modelului: trasăm modelul, așezăm oul în culoare, uscăm apoi trecem la acoperirea culorii următoare cu ceară, doar în locurile unde vrem să păstrăm culoarea respectivă.
Ceara este folosită practic pentru a proteja culoarea, deși pare inițial să o ascundă. Se folosesc întâi culorile deschise: galben și roșu, apoi albastru și negru.
Ceara de pe ouă se îndepărtează la sfârșit, prin apropierea cu grijă a oului de o sursă de căldură, de obicei o lumânare pentru că are o flacără constantă și nu foarte puternică. Cu ajutorul unui șervețel sau a unei cârpe curate, se șterge de pe ou ceara topită, cu atenție și mișcări blânde, până la descoperirea totală a modelului. Nu trebuie să uităm că topirea cerii începe cu orificiul acoperit inițial, pentru a elibera aerul din interiorul oului, altfel, datorită căldurii generate de flacără, este posibil să se crape coaja oului atât de minuțios lucrat, tocmai la finalul operațiunii. 
După topirea cerii, oul se unge cu ulei sau grăsime, pentru păstrarea intensității culorii și pentru a-i conferi luminozitate. Și această etapă are o semnificație simbolică, uleiul fiind haina sufletului nostru cu care ocrotim simbolul pascal, , îl primenim și îl înfrumusețăm. Untdelemnul, ca sursă de întreținere a focului din candele, trimite la virtuțile roditoare, hrănitoare de suflet prin care ne putem mântui și înțelege minunea dumnezeiască a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
Înainte să închei descrierea procesului practic de încondeiere , e bine să facem diferența, în această etapă finală, între ouăle ”închistrite”, care sunt oarecum înrudite ca tehnică și ouăle încondeiate. Tehnica ”închistririi” este asemănătoare cu încondeierea, de aceea se confundă deseori, deoarece se păstrează culoarea de fond și apoi se trasează pe ou modele, desene, puncte, cu ajutorul cerii de albine și a aceluiași instrument, tradiționala chișiță. Diferența este însă una considerabilă, la sfârșit, ceara nu se mai îndepărtează de pe ou, ea acoperind de cele mai multe, sub forma unor frumoase modele, toată suprafața acestuia. Pentru a obține modele cât mai deosebite, de data aceasta culorile, sub formă de pulbere, se folosesc pentru colorarea cerii, fiind treptat amestecate cu aceasta, atunci când este în stare lichidă. Obiectul final este un ou brodat, închistrit, însă nu unul încondeiat.
Particularitatea și frumusețea deosebită a oului încondeiat, se descoperă în cel mai frumos moment al realizării sale, la final, sub lumina palidă a lumânării, cu multă grijă și emoție. Astfel, treptat se dezvăluie toată frumuseţea motivelor ornamentale, se aprind toate culorile ascunse și protejate de ceară, luminând cu frumusețea sa unică simbolul Învierii și reînnoind an de an credința noastră în viața veșnică, alături de Hristos.