Tronul

Vasile, zis Tronaru, îşi aminteşte cum a avut o revelaţie când era doar un ţânc cu pantalonii scurţi şi fugea după un cerc care se învârtea pe o bucata de sârmă. S-a văzut domn! Un domn adevărat, stând pe un tron adevărat, ridicat deasupra multor supuşi. Era cel care le făcea semne demne de îndeplinit imediat, iar ei îşi plecau capetele la poruncile lui.
Asta a fost de mult…tare de mult, după ce s-a dus împreună cu clasa de la şcoala primară, în excursie prin zona Moldovei. Văzu, atunci, o mulţime de lucruri noi şi interesante, obiective turistice deosebit de atractive, mănăstiri, case memoriale, muzee şi cetăţi.
Însă, ce i-a rămas întipărit în inimă şi-n minte, a fost ceea ce văzu într-o încăpere mare, mare şi semiîntunecată, flancată de draperii grele de catifea prinse cu panglici aurii, cu covoare de pluş aşternute de-a lungul.
Acolo a văzut Vasile un tron. Unul pe care a stat marele domnitor. Atunci a trăit clipa aceea unică, pe care n-o mai poţi uita toată viaţa. În acel moment s-a produs marea lui revelaţie. S-a văzut pe el însuşi suit pe tron, cu coroana mare de aur, ţintuită cu pietre rubinii şi aşezată bine pe creştet, stând bine înfipt, drept ca o coloană şi ţinând un sceptru în mână. Da, s-a văzut domnitor urcat pe tron!
Vasile nu-i nici prea frumos, nici prea deştept, e un om obişnuit. De statură medie, având osatura feţei îmbracătă bine in grăsime, la fel ca burta proieminentă ca o obcină, blond, încă tânar şi cu o pereche de ochi cenuşii, spălăciţi şi tulburi. E însă un ambiţios. N-are prieteni, n-are vizitatori, nici amici de bere. E un singuratic.
Anii au trecut, zilele s-au scurs greoaie, plictisitoare, fără niciun eveniment remarcabil în copilăria lui. S-a străduit să facă faţă, fără corigenţă, fiecărui an şcolar. Fire timidă şi necomunicativă, el îşi trăia marea revelaţie în fiecare început de noapte. Visul său făcea parte din viaţa sa. Îl obseda.
După ce a terminat şcoala primară, s-a dus să dea examen la o şcoala profesională de tâmplărie. Acolo îşi vedea cuminte de treabă şi, deşi avea cîţiva băieţi cu care se înţelegea bine, niciodată nu încredinţase nimănui marele său secret. Nimănui, nici mamei sale care îi era foarte apropiată, nu-i spusese niciodată nimic. De ce să ştie cineva ce are el în cap?
Când s-a angajat la o secţie, Vasile era şi mai stăpân pe el însuşi. Ştia ce vrea. Avea ceva banuţi şi îşi avea visul. Şi-a căutat o gazdă în oraş, care să-i poată oferi un spaţiu de lucru după orele de serviciu. A găsit o bătrânică simpatică, dispusă să-i ofere o cămăruţă, să-i facă şi o lingură de mâncare, în schimbul unei sume mici şi-a rugăminţii de-a o mai ajuta la treburile de pe lângă casă : să repare o scândură la gard, să toarne un trotuar care s-a stricat, să o ajute la curăţat coşul de fum înainte de-a începe frigurile de iarnă.
Vasile era tare mulţumit. Cea mai mare bucurie a lui însă, era faptul că bătrâna îl lăsase stăpan peste magazioara cu unelte ce-a aparţinut bărbatului ei. Acolo a făcut ordine luni de zile punând, ca în farmacie, fiecare lucruşor la locul lui, fiecare cui în cutia sa, fiecare scândură la locul cuvenit. Era ,,bec’’ în atelierul lui. Acesta era doar începutul împlinirii visului său.
Şi-a cumpărat apoi nişte dulapi rezistenţi din lemn de stejar, de cel vechi cât trebuia, dar nu scopt, ci fiert şi uscat bine, să aibă rezistenţă mare, având culoarea mierii de tei. S-a gândit să facă şi îmbinările cu cuie de lemn, la fel cum îl văzuse pe acela.
Mângâia lemnul zilnic şi-i adulmeca mirosul plăcut, uşor iute şi pătrunzător, mirosind a pădure veşnică, făcându-şi planuri. Îşi va face tronul lui aşa cum l-a văzut atunci pe acela, sculptat şi măreţ. Şi-a luat concediu cuvenit pe anul acela. S-a apucat de treabă, uitând să mănânce, să doarmă, să iasă din atelier.
Se mai văita bătrâna uneori că e aia şi aia de făcut, că dacă tot e în concediu poate să mai pună la punct una şi alta, dar Vasile nici nu auzea. Nici mâncare nu-i trebuia, nici de dormit nu putea. Visa la tronul lui cel mare, încrustat cu modele încâlcite, broderie în lemn, cu brizbrizuri şi înflorituri de toate soiurile. Făcea schiţe pe hârtia unui caiet cu pătrăţele, apoi ştergea şi refăcea şi iar refăcea. Măsura şi socotea cât poate el să facă scaunul de mare.
S-a apucat de treabă, a lucrat zi şi noapte şi l-a făcut mai minunat decât îşi închipuia. De câte ori nu l-a probat să vadă dacă ajunge cu picioarele pe podea, cu capul la nivelul sculpturilor, cu mâinile îndoite de la coate pe rezemături. Când l-a dat gata, a început să-l lustruiască şi să-l lăcuiască, în straturi, o dată, de două ori, de zeci de ori, să fie cât mai lucios şi mai frumos. Tronul lui Vasile era cea mai mare realizare a vieţii lui. Însă n-avea voie să vadă nimeni această minunăţie.
Stătea zilnic pe tronul său minunat, mângâindu-l, ştergând firicelele de praf minuscule ce îndrăzneau să se aşeze pe el. Deasupra, acolo unde se rezema capul, avea încrustate iniţialele sale, de mărime medie, filignanate, frumos sculptate.
S-a hotărât într-o zi să cumpere şi o învelitoare frumoasă, din cea mai scumpă, un fel de husă din catifea albastră, cu care să-l îmbrace şi să-l protejeze. Dacă cumva vreo jogodie de şoarece sau şobolan ar fi îndrăznit să se suie pe el şi să-l zgârie? Aşa, fiind protejat cu grijă, îl va avea ani buni şi se va bucura din plin de ceea ce a visat atâta timp.
După ce a început din nou serviciul, când se întorcea acasă seara, se aşeza pe tronul său, visând cu ochii deschişi că e domnitor peste secţia de tâmplărie. Ba uneori, îndrăznea să fie şi patron. Era ce voia el şi dădea ordine şi sarcini tuturor, lui Nistor, lui Aioanei, lui Badiu şi altora, care nu prea îşi vedeau serios de treabă…
Pe peretele din faţa tronului îşi montase o oglindă uriaşă în care se vedea pe el stând pe tron. Nu înnebunise, dar nici mult nu mai avea. Începea să le dea ordine din priviri şi uneori chiar ridica glasul când i se năzărea ceva neprielnic gândurilor sale. Era jocul lui preferat, pasiunea lui, singura lui bucurie adevărată, care nu deranja pe nimeni, nu făcea invidios pe nimeni, de care nu ştia nimeni. Era domn la el acasă!
Când l-au dat în şomaj, s-a aşezat pe tronul lui măreţ şi-a plâns ca un copil. Degeaba avea tron, dacă n-avea cui să dea porunci. Nu mai avea subalterni, nici lucrători, nici şefi de tură, nici maiştri, nici femei de serviciu, nici paznici. A suferit mult. Se simţea tot mai abătut şi mai neînsemnat.
Într-o zi, s-a tot gândit, s-a răzgândit până s-a hotărât să meargă încă o dată la locul atât de drag al visului său, adică să revadă tronul cel adevărat al domnitorului cel mare.
Pătruns de emoţie, s-a dus direct în sala unde era aşezat de zeci de ani. Când l-a revăzut, nu-i venea sa creadă. Era oare alt tron? De ce era aşa de mic, de uzat şi prăpădit? S-a uitat atent minute în şir şi şi-a dat seama că era acelaşi tron. Numai că el nu mai era acelaşi. Ochii lui de copil văzuseră o altă lume.
S-a întors acasă dezamăgit. A fost abătut multă vreme…Nu-i mai era necesar tronul. La ce bun? Şi-atunci, s-a hotărât! A făcut o schiţă, şi-a gândit planul şi s-a pus pe treabă. În câteva zile era gata. Obsesia lui Vasile de-o viaţă, îi deschisese ochii la realitate. Ce-i trebuia lui tron? Voia să transforme totul în ceva util, care să bucure pe alţii.
A chemat-o în magazia lui frumoasă şi curată pe tanti Aglia, gazda lui de atîţia ani şi i-a arătat tronul. Îi făcuse însă o modificare substanţială. Îi puse nişte tălpici încovoiate, la fel de rezistente şi frumos lucrate, transformând tronul în… balansoar.
-Uite, tanti Aglăiţa, ăsta-i darul meu pentru bătrâneţile dumitale. O să ţi-l aşez pe cerdac şi o să-ţi aduc zilnic o cafeluţă, să stăm de taclale. Mie nu-mi foloseşte la nimic. O să mă apuc să fac mobilă, să am din ce trăi.
Femeia l-a sărutat părinteşte pe creştet şi s-a lăudat la tot cartierul, cum Vasile al ei i-a făcut un tron adevărat. De atunci lumea îi zice Tronaru.
Pe uşa de la intrarea în atelierul mare şi frumos, acolo unde e forfotă de muncitori ce fac mobilă, scrie încrustat pe firma de lemn luminată de beculeţe colorate: ,,La comandă, facem şi tronuri!’’.