Omenirea se confruntă, în acest moment, cu o pandemie de Covid-19, confirmată de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care a infectat peste 130 000 de persoane şi a ucis peste 5.000. Pandemia este, totuşi, „controlabilă”, conform OMS, dacă guvernele ţărilor afectate iau în serios această ameninţare. Guvernul bulgar a decretat, deja, starea de urgenţă, Italia e în carantină, iar Japonia pregăteşte deja măsuri drastice în acest sens. În România, Avocatul Poporului a solicitat instituirea stării de urgenţă. Decretarea stării de urgență de către preşedintele Klaus Iohannis, începând cu 16 martie 2020, presupune luarea unor măsuri drastice, precum şi posibilitatea restrângerii unor drepturi fundamentale.
În cazul României, decretarea „stării de urgenţă” este reglementată, în primul rând, în Constituţie, la articolul 93, sub titlul „Măsuri excepţionale”.
ARTICOLUL 93
(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
(2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora
După cum se poate observa, textul constitutional precizează că instituirea, de către şeful statului, a stării de asediu sau de urgenţă se face „potrivit legii”. Despre ce „lege” este vorba, în acest caz?
Concret, vorbim despre ordonanţa de urgenţă nr. 1/1999 „privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă”.
Acest act normativ a stat, de altfel, la baza singurului moment din istoria modernă a României, când pe întreg teritoriul ţării a fost instituită, în ianuarie 1999, starea de urgenţă. Atunci, de vină au fost minerii lui Miron Cozma şi ceea ce a intrat în conştiinţa publicului sub numele de a cincea mineriadă.
Acum, în martie 2020, în loc de câteva mii de mineri înarmaţi cu bâte, care pun în pericol integritatea statală, vorbim de miliarde şi miliarde de microorganisme care pun în pericol întregul sistem sanitar şi economic al ţării, pe care savanţii le-au catalogat sub denumirea de „coronaviruşi” şi le-au botezat „Sars Cov-2”.
Practic, preşedintele Klaus Iohannis şi guvernul PNL au la îndemână acelaşi instrument legislativ prin care fostul preşedinte Emil Constantinescu şi fostul guvern PNŢCD a încercat să salveze, cu 20 de ani în urmă, România de furia minerilor.
În plus, mai trebuie menţionat că ordonanţa 1/1999 a suferit, în timp, nişte modificări, realizate în Parlament, în 2004, când preşedintele Camerei Deputaţilor era Valer Dorneanu, actualul preşedinte al CCR.
Preşedintele României decretează starea de urgenţă, dar decretul trebuie contra-semnat de prim-ministru
Legea tratează la pachet ambele situaţii – „de urgenţă”, respectiv „de asediu”, situaţii relativ înrudite, dar complet diferite, din punctul de vedere al cauzelor şi, mai ales, al efectelor produse.
Bref: „urgenţa” reprezintă o treaptă inferioară, din punct de vedere al gravităţii situaţiei, comparativ cu starea de „asediu”, care, prin însăşi denumirea ei, sugerează că vorbim de o situaţie extrem de delicată.
Ambele „stări” se instituie de Președintele României prin decret, contrasemnat de primul-ministru și publicat de îndată în Monitorul Oficial al României. În termen de cel mult 5 zile de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență, Președintele României solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate.
Ce înţelege „statul român” prin „stare de urgenţă” şi cum devine ministrul de Interne un soi de super-premier în astfel de caz
Dar ce înseamnă, practic, „starea de urgenţă?”. O definiţie a expresiei o putem afla încă din primul articol al OUG 1/1999.
Articolul 1.
Starea de asediu și starea de urgență privesc situații de criză ce impun măsuri excepționale care se instituie în cazuri determinate de apariția unor pericole grave la adresa apărării țării și securității naționale, a democrației constituționale ori pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre.
Cheia, în acest caz, care poate reprezenta pretextul instituirii stării de urgenţă, stă în expresia „prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor dezastre”.
De asemenea, articolul 3 al legii, vine cu detalii suplimentare, în care se precizează că starea de urgenţă se aplică dacă se constată „iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
Totodată, la articolul 4, se precizează că, într-o astfel de situaţie, „exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale poate fi restrâns, cu excepţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale”.
Acest lucru poate însemna, de pildă, interzicerea manifestărilor, a adunărilor publice, chestiuni care, oricum, au fost deja luate de guvern în scopul evitării răspândirii coronavirusului.
Mai trebuie ştiut că legea acordă, într-o astfel de situaţie, puteri sporite ministrului de Interne (în cazul decretării stării de urgenţă), şi celui al Apărării (în cazul stării de asediu) care devin, în anumite situaţii punctuale, un soi de „super-premieri”.
Articolul 18
În cazul instituirii stării de urgență în temeiul art. 3 lit. a), coordonarea aplicării măsurilor dispuse prin decret revine Ministerului Administrației și Internelor.
Practic, într-o astfel de situaţie, ministrul de Interne devine un soi de „al doilea om în stat”, care poate emite ordine şi ordonanţe militare, când starea de urgență a fost instituită pe întregul teritoriu al țării.
Se va putea guverna prin ordine şi ordonanţele militare, care devin un soi de „supra-OUG”-uri
În plus, pe durata stării de urgenţă, ordonanţele militare şi ordinele emise au caracter obligatoriu, de lege.
Articolul 9
Conducătorii autorităților publice, ai celorlalte persoane juridice, precum și persoanele fizice au obligația să respecte și să aplice toate măsurile stabilite în prezenta ordonanță de urgență, în actele normative conexe, precum și în ordonanțele militare sau în ordine, specifice stării instituite.
De asemenea, „la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență, unele atribuții ale administrației publice centrale de specialitate și ale administrației publice locale trec în competența autorităților militare”, conform textului ordonanţei.
Autorităţile militare şi publice pot limita sau interzice circulaţia maşinilor, a persoanelor, să emită „permise de liberă circulaţie”, să efectueze controale, razii, să evacueze persoane, să raţionalizeze alimente, să închidă staţii de benzină, restaurante, cafenele, cluburi şi chiar „să suspende temporar apariţia sau difuzarea unor publicaţii ori a unor emisiuni ale posturilor de radio sau de televiziune”.
Alte măsurile care pot fi „dispuse” pe durata stării de urgenţă includ închiderea frontierei de stat şi rechiziţionarea de bunuri.