Este curajoasă, luptătoare, cu mult bun simţ si cu frică de Dumnezeu. Olga Elena Stan, o păşcăneancă în vârstă de 29 ani a pornit de la munca “jos” în Italia iar acum manageriază un restaurant al căruit prag îl trec vedete internaţionale, de la mari actori, artişti până la fotablişti, politiceni şi oameni de afaceri, din toată lumea. In acelasi timp lucreză si la Ambasada din Roma. A terminat cu Magna Cum Laude cursurile de Limbi străine, literatură şi culturi moderne ale Universităţii din Roma.
Aventura păşcănencei a început după terminarea liceului, în vara anului 2005, atunci când necazul s-a abătut asupra familie ei. Au rămas fără casă în urma inundatiilor de pe strada Gării. Atunci a hotărât să plece la muncă în străinătate. În Italia a reuşit să-şi împlinească visul: o viaţă decentă, o carieră strălucită iar în curând va naşte o fetiţă.
Pentru cei care nu te cunosc, câteva cuvinte despre tine.
Provin dintr-o familie modestă cu rădăcini adânci în ortodoxism. Am avut parte de o copilărie frumoasă: plină de dragoste părintească şi în mod deosebit de iubire din partea bunicilor. Aceştia mi-au transmis valorile vieţii precum muncă, respectul şi demnitatea omenească. De mică am avut înclinaţia pentru studiu. Pur şi simplu îmi petreceam timpul învăţând: la şcoală, acasă iar în timpul liber îmi ajutăm prietenii la teme. Nu ştiu de ce, dar mă bucurăm mult când bunicii mă alintau spunandu-mi “deşteapta” familiei.
Ai terminat liceul cu note mari, te-ai inscris la cea mai buna Univestitate din Iaşi dar ai studiat în Italia. De ce ti-ai schimbat planurile?
Pasionată de limbi străine, am terminat liceul cu o medie foarte bună: 9,60. Şi rezultatele la bacalaureat au fost foarte bune. M-am înscris la Facultatea de Drept de la Iaşi. Am promovat examenul. Dar între timp am mers în Italia pentru a petrece vacanţa de vară. Mi-a plăcut din start acolo. De la locurile vizitate, oamenii, modul lor de a vorbi şi de a se îmbraca, climatul mediteran şi nu în ultimul timp specialităţile culinare italiane. Între timp, în România, a avut loc inundaţia în Paşcani. A cauzat multă suferinţă familiilor care locuiau în Zona vale. Printre aceaste familii se numără şi a mea: părinţii şi sora mea au văzut cu ochii lor cum apa a distrus aproape toată casă şi cu ea ce aveam mai drag şi mai de preţ: plecând de la bunurile economice până la visele şi la speranţa de un trăi bine pe plai românesc. Tot în acea perioadă mama isi pierduse şi locul de muncă. Era croitoreasă. Ar fi trebui să mă întorc în ţară pentru a începe facultatea dar nu aveam posibilitatea de plati cursurile. Să nu mai vorbesc de alte cheltuieli.
Pur şi simplu viaţă m-a determinat să rămân în Italia şi marturisec că nu a fost o alegere uşoară la început. Sau mai bine zis: era unică posibilitate pentru mine, pentru viitorul meu deşi cu amărăciune încercăm să îmi imiginez ce urmă să îmi rezerve destinul. Mi-am împachetat cu mare grijă visele şi le-am închis într-un sertar. Apoi a trebuit să îmi fac curaj şi să înfrunt viaţa.
A fost greu, te-ai gândit să renunţi şi să te întorci în ţară?
Primul meu “job” a fost ca însoţitoare pentru o bătrânică: ieseam la plimbare 3 ore dimineaţă şi 3 ore după-amiază. Acest lucru l-am făcut timp de 8 luni şi câştigăm 300 de euro pe luna. Apoi, am avut grijă de o altă bătrână. Avea o sută de ani. Trebuia să stau zi şi noapte cu ea şi câştigăm 600 de euro pe lună.
În tot acel lung an, Dumnezeu mi-a dat o mare putere şi în ciuda faptului că eram “badante”, eram fericită. Şi nu exagerez. Eram împăcată cu mine însumi. Ştiam că făceam o muncă onestă, că ajutam pe cei care aveau nevoie de mine. Mă gândeam la ele ca la bunica din România. Se comportau drăgăstos şi protectiv cu mine. Mă mulţumeam că aveam cu ce să mă întreţin în mod decent şi în acelaşi timp reuşiam să strâng şi bani pentru a mă întoarce în ţară, aşa cum plănuisem.
Şi inima ţi-a dat planurile peste cap…
Da, Dumnezeu are un plan pentru fiecare… În luna mai a anului 2006 l-am întâlnit pe actualul meu soţ. Pot spune că din acel moment am început o nouă viaţă alături de el. Un om deosebit, muncitor, cu o inima mare, cu principii de viaţă sănătoasă. O persoană frumoasă în toate sensurile, cu care m-am căsătorit şase ani mai târziu.
Cum a ramas cu studiile si cariera?
În 2006, Gino (n.r. soţul) muncea ca bucătar într-un restaurant. Eu am început să lucrez ca ospătăriţă, deşi nu ştiam nimic în acest domeniu, mai ales că lucram într-un restaurant de lux. Dar, am deschis bine ochii şi urechile şi am încercat să învăţ cât mai mult.
În 2008, Gino a devenit chef executiv în propiul restaurant de peşte, în centrul Romei.
În acelaşi an, eu începeam Facultatea de Limbi Străine pentru Relaţii Internaţionale la Vatican. Am adăugat aici alţi 5 ani de nenumărate realizări: bursă de studiu Erasmus în Franţa, colaborări cu Senatul Italian, examene trecute cu brio, felicitări din partea cadrelor didactice italiene.
În februarie 2013 am avut onoarea de a purta coroniţă pentru absolvirea Universităţii cu notă maximă. În acelaş ani, a fost încheiată şi colaborarea cu Ambasada din Brazilia. Am participat în perioada Jocurilor Olimpicie la, lansarea, organizarea şi bună funcţionare a unui restaurant cu specialităţi italiane acolo.
În momentul de faţă amândoi am renunţat la multe colaborări pentru a ne concentra atenţia asupra priorităţilor profesionale şi personale.
Unde lucrezi? Cu ce te ocupi?
Până acum câteva săptămâni am lucrat la Ambasada Română din Roma, în departamentul economic şi a investiţiilor bilaterale între cele două state. Am avut ocazia să stau la aceeaşi masă cu diplomaţi din diferite ţări, să particip la conferinţe, să propun şi să evidenţiez avantajele investiţiilor în România. Vânzări de toate tipurile: de la rumeguşul de lemn din păduri până la vânzări de bunuri de stat; la fel şi investiţiile: de la privat până la consolidarea culturii prin cadrul Academiei Române de la Roma.
Acum energia se îndreaptă către restaurant. Gino se ocupă cu bucătăria şi eu mă ocup de partea administrativă şi comercială. Ne trag pragul vedete şi oameni de afaceri influenţi din toată lumea. Totul trebuie să fie implecabil.
Ți-ai adus soțul, în România, în locurile tale natale?
Din păcate nu am reuşit să îmi aduc soţul pe plaiurile româneşti! Însă, am venit cu socrii şi cumnata. Am vizitat litoralul românesc, dar şi Mânăstirile din zona Moldovei. În următorii ani, o să venim cu toţii şi vrem să vizităm locurile natale, Transilavania, Dunărea… De asemenea, vreau să-i aduc să petreacă în stil românesc Ajunul Crăciunului şi Revelionul cu zăpadă şi tăierea porcului dar şi Sfintele Paşti.
Tu când ai fost ultima dată în Pașcani. Ai găsit ceva schimbat? Crezi că se mai schimbă ceva? Ai veni să locuiești aici?
Sunt aproape 5 ani de când nu am mai venit în România. Mi-e dor de Paşcani şi îmi pare rău că de fiecare dată când vin sunt pe fugă. Nu pot exprima în mod obiectiv dacă s-a schimbat ceva în aceşti 11 ani de când am plecat pentru că nu am avut posibilitatea “să respir” în mod direct aerul din ţară. Dar cu siguranţă lucrurile încep să se schimbe. Pot spune asta în baza informaţiilor oferite de Banca Centrală şi a celor cu care intrăm în contact în Ambasada: produsul intern şi extern este în creştere. Din ce date am, elevii români sunt bine văzuţi. Sunt pregătiţi, obţin note foarte bune în competiţiile internaţionale. Nu cred că o să vin să locuiesc în Paşcani. Am viaţa acolo. Profesională. Personală.
Ți-a fost greu să treci peste prejudecati?
Din 2005 până în prezent, am muncit şi ocupat diferite poziţii sociale. În cazul meu şi al familiei mele, nu am întâlnit rasişti. Nu am întâlnit persoane care, aşa din senin să arunce expresii jignitoare sau să desconsidere o persoană pentru că este străin, de religie diversă, de etnie sau culoare diferită. Cine face aşa ceva, italian, român, libanez, musulman este o persoană cu puţină cultură. AM întâlnit persoane supărate sau necăjite de nenumărate furturi, bătăi, din partea românilor din Roma. Asta da! Dar sunt atâţia români cinstiţi…
Un cuvânt de final…
Dumnezeu a favorizat curajosii.
Să fii puternic este asemănător cu a fi o doamnă. Dacă trebuie să le explici oamenilor ceea ce eşti, înseamnă că, de fapt, nu eşti. (Margaret Thatcher)