Axându-şi studiul pe “dimensiunea politică a biografiei şi operei lui Emil Cioran, aşa cum apare aceasta în Schimbarea la faţă a României şi în publicistica cioraniană” (1), Marta Petreu reuşeşte un veritabil tur de forţă privind examinarea trecutului deocheat al celui care susţinuse negru pe alb că nu există în lume om politic care să-i inspire “o simpatie şi o admiraţie mai mare decât Hitler”; ca de altfel şi Mussolini ori Stalin, şi de asemenea Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul Gărzii de Fier, acela căruia, în Noiembrie 1940, neconvenţionalul filosof îi aducea, apreaciază Magda Petreu, “un elogiu peste măsură” (p. 398).
Un elogiu demenţial, ar fi trebuit spus despre discursul funerar radiofonic prin care Cioran îl aşeza pe Căpitan lângă Fiul lui Dumnezeu, strigând: “Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii”(!). Deci au avut ce-i reproşa ulterior, cu vârf şi îndesat, apărătorii valorilor democraţiei, atunci când apatridul a început să ridica capul din gaura sa de şarpe apicală (o mică mansardă) din Cartierul Latin al Parisului.
Noroc că el se limitase totuşi la un fanatism strict ideologic şi nu se înrolase trup şi suflet în vreun detaşament nazist sau în vreun cuib de legionari. Asta i-ar mai fi lipsit! Nu vom intra însă deloc în amănunte în această chestiune şi, în general, nu vom derula nimic din problematica stufoasă a cărţii Cioran sau un trecut deocheat, carte în care informaţia este abundentă şi în care se fac asocieri/disocieri percutante, ingenioase, inteligent argumentate, extrem de profitabile pentru oricine vrea să aprofundeze personalitatea năstruşnică şi deconcertantă a lui Cioran.
Alta este miza textului de faţă şi, fără nicio piruetă retorică, vom intra direct în subiect.
Într-un paragraf în care autoarea studiului particularizează poziţia lui Cioran vizavi de ideologia legionară îmbâcsită de ortodoxism, antisemitism şi anticomunism, ea găseşte că filosoful „a rămas imun la mistica morţii şi a eroului”(p. 328) cultivată iraţionalist de Căpitan şi ciracii săi, – acea „idee tenebroasă a «morţii legionare»” (ibidem).
Ce-i drept, autoarea identifică în volumul Schimbarea la faţă a României pasaje care bat în struna acelui „ethos eroic”, pasaje care – ni se spune – s-ar putea să fie „o aluzie la Mişcarea legionară” (p. 329), dar că, de fapt, „Cioran n-a dat nicio crezare balivernelor care confereau o înaltă motivare spirituală, religioasă, ideii de moarte legionară eroică” (ibidem). In realitate, Cioran însuşi a turnat nişte baliverne pe tema aceasta şi, foarte probabil, pentru uzul „echipelor morţii”, atât în volumul cu care Cioran a debutat editorial (Pe culmile disperării, 1934), cât şi într-un volum apărut în acelaşi an (1936) ca şi Schimbarea la faţă a României, – volum în care este anticipată tocmai sintagma schimbare la faţă, ca de pildă acolo autorul ni se arată lăsat în voia viziunii despre „cum lumile se vor rostogoli într-un elan de început şi cum ne vom reîncepe fără păcat, schimbaţi la faţă, într-o lume schimbată ea însăşi la faţă!” (2).
Să ne întoarcem însă la Pe culmile disperării, la o pagină pe care în mod sigur şi-a plimbat ochii şi Mata Petreu, atunci când, în volumul Bolile filosofilor, ea s-a referit la pretenţia lui Cioran de a fi devenit „specialist în problema morţii” (3). Să cităm din alineatul scris de Cioran în ziua de 8 Aprilie 1933, când el împlinea vârsta de 22 de ani: „Prin bici, prin foc sau injecţii aduceţi pe fiecare om în agonie, la experienţa clipelor din urmă, pentru ca într-un groaznic chin să cerce marea purificare din viziunea morţii. Daţi-i apoi drumul şi lăsaţi-l să fugă de groază până când epuizat va cădea jos.
Şi vă garantez că efectul este incomparabil mai viabil decât toate cele obţinute prin căile normale. Dacă aş putea aş aduce întreaga lume în agonie, pentru a realiza o purificare din rădăcini a vieţii” (4). Şi de mai departe: „A fi erou – în sensul cel mai universal al acestui cuvânt – este a dori un triumf absolut. Dar acest triumf nu poate fi obţinut decât prin moarte. Orice eroism înseamnă o transcendere a vieţii, care implică în mod fatal un salt în neant” (pp. 73-74). Pentru Cioran din acel moment al biografiei sale, până şi lirismul absolut, care este dincolo de poezie, fiind aproape de „un fel de metafizică a destinului”, „rezolvă totul în sensul morţii. Căci tot ceea ce este capital e în legătură cu moartea” (pp. 88-89).