uţini ştim astăzi că epidemiile au făcut ravagii în România ultimilor o sută de ani. După apariţii şi manifestări punctuale la începutul secolului trecut, prima a lovit ţara cumplit odată cu împresurarea ei de către armatele germane, austro-ungare şi bulgare. Însă, în timp ce lumea se confrunta cu pandemia de gripă spaniolă, Iaşul – şi Moldova, cât mai rămăsese pe atunci din România – aveau un alt inamic.
„Tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaş; cu el ne-am războit mai mult decât cu nemţii – el ne-a răpus trei sferturi din cei 800.000 de oameni pe care i-am jertfit pentru realizarea unităţii noastre naţionale. Crudă şi inutilă jertfă care va rămâne de pomină şi, să sperăm, de pildă generaţiunilor viitoare“, nota Constantin Argetoianu, pe atunci la începutul carierei sale politice.
Bilanţul epidemiei n-a fost totuşi, se pare, chiar atât de mare. Epidemiologii şi istoricii l-au redus ulterior, între 125 şi 300 de mii de morţi. La acea vreme, respectiv la sfârşitul anului 1916, odată cu căderea tuturor fronturilor din Răsărit, în Moldova au intrat peste 1,5 milioane de oameni, militari şi refugiaţi din restul regatului ocupat de nemţi şi austro-ungari, fără a pune la socoteală efectivele armatelor ruseşti.
Tifosul a ucis numai în Moldova mai mult decât gripa spaniolă în Germania
Raportat la populaţie, bilanţul este dezastruos în comparaţie cu cel provocat de pandemia acelor vremuri. Potrivit unui studiu recent al Trezoreriei americane, care citează anuare publicate acum un secol la Berlin, aproximativ 188 de mii de germani au murit de gripă în 1918, 42 de mii în anul următor şi 57 de mii în 1920. Imperiul German număra, în 1914, 67 de milioane de locuitori. Spania, ţară neutră, avea o populaţie de 20 de milioane, iar bilanţul gripei a fost de asemenea consistent, potrivit ziarului „El Pais“: 147 de mii de morţi în 1918, 21 de mii în 1919 şi 18 mii în ultimul an al pandemiei de gripă spaniolă.
Apa de Timişeşti, nou adusă în oraş, nu a fost de ajuns să salveze Iaşul de molimă
În Iaşi nu locuiau mai mult de 100 de mii de oameni, dar refugierea familiei regale şi a instituţiilor centrale ale statului, urmate de structurile militare şi de refugiaţi, au triplat populaţia oraşului. Alimentarea cu apă de la Timişeşti, printr-un sistem dat în folosinţă în 1911, a limitat în mod cert proporţiile dezastrului. Totuşi, condiţiile de folosire a celor maximum 30.000 de metri cubi de apă care ajungeau zilnic în Iaşi n-au fost cele mai bune: lipseau duşurile, băile publice nu făceau faţă, iar punctele de dezinfectare a hainelor erau ca şi inexistente. Una din metodele de combatere a epidemiei de tifos era fierberea îmbrăcămintei. Or, tifosul, provocat de o bacterie transmisă de păduchele de corp, se răspândeşte tocmai în lipsa condiţiilor de igienă.