În luna august 1944, mitropolitul Visarion Puiu, pensionat fiind la acea vreme, după ultima sa misiune din Transnistria (decembrie 1942 – decembrie 1943), a fost delegat de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să participe la hirotonia unui ierarh ortodox, ce urma să aibă loc la Zagreb, în Croația, în ziua de 15 august 1944, unde a slujit alături de mitropolitul Hermogene (ierarh rus refugiat în Jugoslavia după revoluția din Rusia), precum și alți ierarhi ortodocși, reprezentanți ai unor biserici autocefale .
Ultimul domiciliu al mitropolitului Visarion, de unde a și plecat în exil, a fost Mănăstirea Cernica, în ”casa Iustin Șerbănescu”, acolo unde îl vizitau diverse personalități și diplomați de rang înalt din țările Axei .
În ziua de 15 august 1944, la sărbătoarea ”Adormirii Maicii Domnului”, mitropolitul Visarion a oficiat alături de alți ierarhi, slujba de sfințire (hirotonia) a unui arhiereu croat, apoi a avut o întâlnire cu presa, fiind unul dintre primii ierarhi ortodocși care au sesizat rolul presei, folosindu-o ca pe o tribună. Cu acel prilej mitropolitul a luat atitudine și a condamnat ororile războiului, aluziile făcute de dânsul vizau și atrocitățile comise împotriva sârbilor sub regimul lui Ante Pavelici Poglavnik .
Plecarea în stăinătate a mitropolitului s-a făcut legal, cu delegație de la Sf. Sinod, dar avem convingerea că ea a fost pregătită din timp. Iată ce ne determină să afirmăm acest lucru. Există o carte de vizită a profesorului Mato Sakalic, de la Legația Croată din București, trimisă lui Visarion Puiu la 30 iulie 1944, care păstrează o notă pe verso: „Am primit răspuns din Croația pentru Dv și vă aștept mâine la Legație dimineață, sau după masă” .
Câteva zile mai târziu, pe 9 august 1944, mitropolitul Visarion a ridicat de la Banca română București, contravaloarea a două cecuri, bani necesari pentru această călătorie .
Cât privește contextul în care a rămas mitropolitul în exil și cauzele care l-au determinat să ia această decizie, avem mărturiile unor cercetători, preocupați de viața și opera sa. Iată, spre exemplu, ce consemnează Jean Paul Besse, care a întocmit o lucrare monografică dedicată Bisericii Ortodoxe Române de la Paris:
”Mitropolitul Visarion Puiu nu se putea întoarce în România în urma ofensivei sovietice din august 1944 și a încetării ostilităților anulate de rege. El se stabilește un timp în Austria, la Viena, unde se pare că a jucat un rol important alături de Horia Sima, Șeful Gărzii de Fier aflat în exil. Într-adevăr, în vechea capitală habsburgică, urmașul lui Codreanu, forma la 10 decembrie 1944 un Guvern fidel Axei.
Tot acolo, Viorel Trifa, care devine apoi episcopul Valerian al românilor din America, slujește ca secretar mitropolitului Visarion, care locuiește apoi în Italia, Elveția și, începând din septembrie 1949, în Franța”.
Un prieten apropiat al mitropolitului Visarion și vechi colaborator al acestuia, profesorul Constantin N. Tomescu, ne oferă alte detalii prețioase: ”Sfântul Sinod și Mareșalul (Antonescu n.n.) l-au delegat să plece, cu un avion special, în Dalmația Jugoslaviei, ca să participe la hirotonia și instalarea unui ales episcop(…). A fost acolo de și-a îndeplinit misiunea. Cum însă era aproape de Viena, a cerut să treacă cu avionul și la Viena, ca să-l mai consulte medicul specialist, care i-a vindecat pupila înghețată a ochiului său drept. Pilotul a acceptat. Acolo, la Viena fiind, l-a prins ziua de 23 august 1944 (…).
În această nouă situație, vlădica s-a hotărât să nu se mai întoarcă în Patria sa (…) și astfel se înțelege cu pilotul și acesta renunță și el a se întoarce în patrie și pune avionul la dispoziția autorităților austriece. Vlădica deci se autoexilează. La început a fost închis într-un lagăr în Tirol, la Salzburg. Acolo se afla încă la 1 ianuarie 1945. Este cazul să combat un zvon fantezist, cum că el s-ar fi atașat legionarilor români fugiți din țară, sub conducerea lui Horia Sima și că acești criminali, alcătuind un guvern românesc fantomă la Berlin, l-ar fi avut și pe Visarion Puiu în guvern ca ministru al Cultelor ”.
În perioada petrecută la Viena, mitropolitul a locuit la Hotel Imperial, apoi în acel lagăr de la Salzburg, în Tirol, de unde va pleca în 1945 în Italia, fiind găzduit în perioada 27 octombrie 1945 – 13 iunie 1947, la Abația din Maguzzano.
Trebuie să menționăm un detaliu important, că retragerea mitropolitului aici, găzduirea și siguranța șederii sale vreme de aproape doi ani, a fost decizia luată de autoritățile superioare bisericești de la Vatican; Cardinalul Tisserant, Prefectul Congregației Bisericilor Orientale de la Vatican, care a primit încuviințarea papei Pius al XII-lea în acest sens.
În dorința de a afla cât mai multe lucruri din perioada șederii mitropolitului Visarion Puiu în Italia, am descoperit faptul că primele mărturii legate de această etapă au fost cercetate și publicate la noi, de către pr. prof. Anton Despinescu de la Institutul Romano Catolic din Iași, cel care a primit din Italia (Abația din Maguzzano), o mapă cu documente și corespondență (conținea 60 de pagini), legate de anii petrecuți de mitropolitul Visarion în Italia.
Documentele au fost structurate pe trei capitole distincte (A, B, C): Primul capitol (A) are șase pagini (p. 3 – 8) și prezintă cronologic însemnări din perioada 27 octombrie 1945 – 13 iunie 1947; al doilea capitol (B), cuprinde trei pagini (p. 9 – 11), care conțin o listă a corespondenței mitropolitului Visarion Puiu cu superiorul Abației de la Maguzzano, Părintele Giovanni Calabria; iar partea a treia (C), (de la p. 11 – 49) conține 34 de scrisori, expediate de către mitropolitul Visarion Puiu: 11 din Maguzzano; 8 din Sonvico – Lugano (Elveția); 15 din Franța, în total 38 de pagini; iar la p. 50 se găsea o copie dactilo a știrii transmise la Radio România în ziua de 29 martie 1950, orele 22.00, în care se anunța caterisirea mitropolitului Visarion de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. De la p. 51 la p. 56 era anexată scrisoarea mitropolitului Visarion Puiu către Patriarhul Moscovei din octombrie 1951, cu privire la comunismul politic-social și pacea lumii; iar ultimele pagini ale mapei (dosar), de la p. 57 la p. 60, a fost anexat un articol interesant, publicat de Mitropolitul Visarion la revista italiană „Unitas”, nr. din martie-aprilie 1955, având titlul: „Spre reîntregirea creștinismului”.
Există informația că mitropolitul Visarion ar fi ținut un jurnal personal pe toată perioada exilului său, fapt menționat de către prietenul său, profesorul Constantin Tomescu în lucrarea sa ”Jurnal din viața mea”. Dacă acest jurnal există undeva, ar putea lămuri pe deplin perioada de pribegie a ierarhului nostru, dar este posibil ca informațiile pe care le-ar deține să contravină intereselor celor care îl păstrează, fapt pentru care va rămâne mult timp înainte acoperit de uitare!
Cei douăzeci de ani de pribegie, petrecuți de mitropolit în exil, au avut ca obiectiv de bază unitatea diasporei românești. În anul 1945,Visarion Puiu a fondat prima Eparhie a românilor din Europa de Vest, devenită mai târziu (1949), Eparhia Românilor din Străinătate, cu sediul la Paris.
Pentru început au fost zece parohii afiliate noii Eparhii a Românilor din Străinătate: Catedrala ”Sf Ioan Teologul”, numită și ”Sf. Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail” din Paris; Biserica ”Sf. Gheorghe” din Koln, Germania de Vest; Biserica ”Sf. Treime”, Offenburg, Germania de Vest; Biserica ”Nașterea Maicii Domnului”, Geneva, Elveția; Biserica ”Sf. Gheorghe”, Lausanne, Elveția; Biserica ”Adormirea Maicii Domnului”, Skarkolmen, Suedia; Biserica ”Sf.Arhangheli”, Boras, Suedia; Biserica ”Sf. Spirit”, Liege, Belgia; Biserica ”Sf. Petru”, Londra, Anglia; Biserica ”Buna Vestire”, 8080 Cristofor Columb, Montreal, Canada, organizate în trei protopopiate.
Ca un adevărat părinte spiritual și iscusit misionar, mitropolitul le-a adresat românilor de pretutindeni, risipiți din diverse motive prin țări străine, mai multe scrisori pastorale, apeluri și îndemnuri, încercând prin acestea să-i adune sub un omofor, sub cupola Bisericii .
Mitropolitul și-a ales un vicar, în persoana arhimandritului Teofil Ionescu, pe care l-a hirotonit arhiereu în decembrie 1954, cu scopul de a-l ajuta în misiune și pastorație, pentru a organiza noua Eparhie, îngrijindu-se totodată și de soarta românilor din America și Canada. Iată ce scria mitropolitul Visarion fostului său secretar, (între timp ajuns episcop în America), Valerian Trifa, într-o corespondență din 1955: „Dumnezeu știe și vor afla și oamenii cu câtă sinceritate sufletească am dorit a interveni în sprijinirea prin Biserică a românilor risipiți din țările europene și americane și câte piedici am avut !” .
Problematica unității creștine, văzută de el ca o unitate spirituală în specificul Bisericilor Naționale, a abordat-o încă din perioada formării sale teologice tratând această temă în lucrarea de licență susținută la Facultatea de Teologie din București, cu tema: „Creștinism și naționalitate” (tipărită în anul 1904).
Activitatea sa complexă, desfășurată până la plecarea din țară, l-a consacrat ca demn reprezentant al ortodoxiei românești și luptător pentru unitatea creștină. A călătorit mult, a vizitat nu mai puțin de 22 de țări europene, a acordat burse studenților merituoși pentru a studia în alte țări creștine, a condus cea mai mare Misiune Ortodoxă Română în afara granițelor țării, cum a fost cea din Transnistria (1942-1943), având reședința la Odessa.
Unitatea creștinilor a continuat să fie pentru mitropolitul pribeag un ideal, în care a crezut și pentru care a luptat cu toate mijloacele, întâmpinând multe piedici și dezamăgiri. Șederea sa îndelungată în mediul occidental apusean, mai ales perioada cât a locuit în Italia la Abația din Maguzzano, i-a oferit posibilitatea să cunoască preocupările social – filantropice și misionare ale Bisericii Romano Catolice, în perspectiva unității creștine, ba chiar a participat cu mult interes și admirație, față de eforturile apusenilor, la multe inițiative ale acestora, fapt ce reiese din bogata corespondență purtată de mitropolitul Visarion cu sacerdotul Giovanni Calabria, dar și cu alte personalități eclesiastice din Italia.
Faptul că în biserica de la San Zeno in Monte din Verona, acolo unde se află mormântul părintelui Giovanni Calabria (canonizat la 18 aprilie 1999), pe peretele nordic în vecinătatea sarcofagului de granit, a fost imortalizat pe perete într-un basorefief, mitropolitul Visarion Puiu, în ținuta monahală bizantină, alături de un sacerdot catolic (don Giovanni Calabria), îmbrăcat în straiele liturgice specifice cultului apusean, constituie o recunoaștere a meritelor sale depuse în slujba unității creștine.
Între documentele elaborate de mitropolitul Visarion pe această temă putem aminti, memoriul trimis Patriarhului Ierusalimului, precum și scrisorile adresate Patriarhului Moscovei și Patriarhului Constantinopolului. La 15 aprilie 1948, mitropolitul a trimis un material spre publicare, redacției revistei ”Union” din Freiburg, intitulat sugestiv:”Spre reîntregirea creștinismului”, pe care îl va trimite și Cardinalului Tisserant la Vatican ( după cum însuși autorul va menționa ), iar materialul va fi publicat și în revista ”Unitas”, ( ediția italiană ).
Acest material este valoros atât prin analiza ce o face ierarhul ortodox, cât mai ales prin propunerile sale, în favoarea unității creștine: diferențele dogmatice să fie lăsate pe seama Sinoadelor episcopilor și a profesorilor competenți de la Facultățile de Teologie; să se înceteze cu lecțiile și conferințele ostile care accentuează numai punctele divergente; literatura scrisă pentru a întreține raporturile intolerabile dintre Ortodoxie, Catolicism, Protestantism și Iudaism, să fie puse sub cheie în biblioteci; să se încurajeze o literatură de fraternizare, care, fără a ignora diferențele, să sublinieze punctele comune; schimburile de studenți, profesori, între facultățile de Teologie; colaborarea literară reciprocă în revistele de teologie; vizitele reciproce ale episcopilor din Orient și Occident pentru o mai bună cunoaștere; schimburile de informații și de experiență; consultările și conferințele pregătitoare pentru un nou Sinod Ecumenic; colaborarea frățească în marea acțiune de educare a popoarelor în lumina creștinismului, ca apărare împotriva curentelor ideologice actuale, care pot fi distructive.
În memoriul trimis Patriarhului Ierusalimului, în decembrie 1948, mitropolitul Visarion făcea o temeinică analiză a acestui oraș simbol, capitală a Creștinismului și avansa unele propuneri pentru punerea în valoare și reorganizarea Cetății Sfinte a Jerusalimului: declararea orașului Jerusalim ca oraș internațional, care să fie pus sub control ONU, garantarea drepturilor de proprietate a diferitelor Biserici și confesiuni care conviețuiesc aici ( creștini, evrei, musulmani ); Sinodul Patriarhiei Jerusalimului să se constituie cu participarea delegaților din fiecare Biserică Ortodoxă Națională ( Grecia, Rusia, România, Serbia, Bulgaria, Albania, Finlanda s.a. ); un Comitet al delegațiilor din Sinod, care dețin proprietăți în Țara Sfântă să supervizeze administrarea acestora; ajutorarea Locurilor sfinte prin colecte făcute în toate țările creștine, etc.
Scrisoarea către Patriarhul Moscovei, expediată din exil (Franța), în octombrie 1951, este sugestivă și deosebit de prețioasă pentru analiza pertinentă a marilor probleme cu care se confrunta pe atunci omenirea, după încheierea războiului și expansiunea regimului comunist în estul Europei; dar și pentru previziunile mitropolitului și soluțiile propuse de dânsul: ”De aceea, scria Visarion Puiu Patriarhului Moscovei, nu considerați ca o profeție, sau fantezie ceea ce scriu, ci pur și simplu ca o afirmație logică, verificată de istorie, că prăbușirea imperiului sovietic de astăzi, va urma automat, deoarece cu cât își va extinde mai mult cuceririle nedrepte și sistemul dur de guvernare, cu atât mai rapidă va fi căderea, având în vedere vulcanii de ură mocnind împotriva lui”.
Corespondența mitropolitului Visarion din exil (1945-1963), purtată cu înalți prelați ai Bisericilor Ortodoxe, Catolice și Anglicane, constituie o dovadă incontestabilă a faptului că ideea apropierii și cooperării tuturor bisericilor creștine, a fost o preocupare constantă a acestui curajos și luminat misionar român.
Greutățile vieții de pribegie, suferințele anilor bătrâneții, i-au șubrezit starea sa de sănătate, dar nu au reușit nicicum să stingă flacăra crezului său și nici optimismul ce-l caracteriza.
Gândul de a se întoarce în țara natală nu l-a părăsit niciodată în cei douăzeci de ani de pribegie. Ultima tentativă de întoarcere în România a fost chiar în anul morții sale (1964). Despre aceasta, iată ce consemna în Memoriile sale, prietenul și biograful său, profesorul universitar Constantin N. Tomescu:
„În anul 1964, prin iulie se pare, s-a făcut ultima încercare a Guvernului nostru român, ca să-l aducă pe mitropolitul Visarion în Patria lui, să mai sărute o dată pământul strămoșesc și să se îngroape în el, alături de ai lui părinți. Astfel, fratele său, Doctorul Constantin Puiu din Galați, str. Nicolae Bălcescu, nr.25, a fost îndemnat să plece la Paris și să-l convingă pe fratele Visarion ca să se întoarcă în Țară, cu încredințarea că i se vor anula cele două grave sentinți, că-și va recăpăta titlul de mitropolit și va avea o pensie suficientă. I s-a dat Doctorului cuvenitul pașaport și el și-a cumpărat biletul de drum și a plecat cu avionul. Ce emoționantă trebuie să fi fost întâlnirea celor doi frați, după aproape 20 de ani, încărcați cu asemenea evenimente.
Îi era și lui dor să vină în Țară și auzind cele vești de la fratele său s-a hotărât Vlădica să plece din Paris. Dar s-a înbolnăvit, a răcit și a dat într-o complicație, ca la cei bătrâni; insuficiența cardiacă a pus punct vieții sale și în ziua de 10 august 1964 s-a stins din viață mitropolitul Visarion Puiu, în suburbia pariziană Viels-Maison (Aisne), în vârstă de 85 de ani. În odăița lui nu s-au găsit nici banii necesari pentru îngropare, ci locuitorii de pe acolo, vecinii au acoperit trebuințele cu o colectă a lor. Trupul lui a fost îmbrăcat în veștmânt clerical, cu o cruce pe piept. L-au îngropat într-un apropiat cimitir romano-catolic; slujba a fost oficiată de doi preoți ruși ortodocși. Așa s-a stins un om de seamă, creștin și bun român. Iar eu am pierdut pe cel mai iubit și mai vrednic prieten al meu, ”Vică”- mitropolitul Visarion Puiu. Hristos Domnul să aibă sufletul lui în a Sa eternă Lumină!”.
Privind viața și opera acestui ierarh, nedreptățit al istoriei, vom înțelege că a fost o victimă a politicianismului de cea mai joasă speță, dar a rămas drept, în fața lui Dumnezeu, a oamenilor și a conștiinței sale.
Așa cum aprecia Părintele Patriarh Daniel, mitropolitul Visarion Puiu a fost „admirat și controversat, prețuit și prigonit, autoexilat în 1944 și condamnat la moarte, în contumacie, în 1946, el a fost totuși prea mare ca să poată fi trecut cu vederea, sau dat uitării(…).Personalitatea sa dinamică și complexă trebuie înțeleasă în contextul timpului și spațiului în care a trăit și activat, dar dragostea sa pentru Biserică trebuie prețuită în orice timp și spațiu ne-am afla”.
Pr.Dr.Aurel Florin Țuscanu, Arhiepiscopia Romanului și Bacăului