Bătrâna îşi vânduse averea în schimbul promisiunii că va avea cine s-o îngrijească în ultimii ani de viaţă. Ce a decis instanţa?
Fiica şi nepoţii şi-au adus aminte de o bătrână a lor la mai bine de un deceniu după moartea acesteia. Ei au cerut judecătorilor anularea contractului prin care bătrâna îşi vânduse gospodăria în schimbul promisiunii de a fi îngrijită până la moarte şi îngropată creştineşte. În 2007, M.V. îşi vânduse casa de 50 mp din Deleni, ograda de 4.600 mp şi un hectar de teren arabil contra sumei de 38.000 de lei, rezervându-şi dreptul de abitaţie şi cel de uzufruct viager, adică dreptul de a locui în continuare acolo şi de a exploata pământul până la moarte. Cumpărătorii se obligau să asigure îngrijirea lui M.V., iar după decesul ei să suporte cheltuielile de înmormântare şi pomenire.
Bâtrâna, care avea deja la momentul respectiv 100 de ani, a decedat doi ani mai târziu. După alţi 9 ani, fiica şi cei 4 nepoţi au cerut Judecătoriei Hârlău constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare. Ei au afirmat că femeia nu ştia carte, semnând actul cu amprenta degetului mare. Dată fiind vârsta de 100 de ani, M.V. nu ar mai fi avut disernământ, ceea ce ar fi impus ca primăria să îi acorde asistenţă la vânzarea casei şi terenului. Or, la vânzare asistase doar o martoră şi atât. În plus, M.V. nici nu ar fi fost proprietara terenului pe care îl vindea, neprimind încă titlul de proprietate asupra acestuia. Rudele bătrânei au apreciat totodată că vânzarea ar fi fost de fapt o donaţie, iar banii nu ar fi fost plătiţi.
Argumentele aduse de urmaşii bătrânei au fost contrazise de cumpărători. Aceştia au arătat că cei care acuză trebuie să-şi demonstreze afirmaţiile, cum ar fi aceea că banii nu ar fi fost plătiţi. Într-adevăr, bătrâna nu avea încă un titlu de proprietate pe numele său, dar drepturile îi fuseseră recunoscute, fiind deja întocmită fişa de punere în posesie. Înainte de încheierea contractului, medicul de familie al lui M.V. îi eliberase o adeverinţă atestând că nu se afla în evidenţă cu patologii psihice. De altfel, bătrâna povestea în mod obişnuit evenimente din timpul primului război mondial, dădea interviuri, recita poezii, era perfect orientată spaţial şi înţelegea ce se întâmpla în jurul ei. În fine, neştiinţa de carte nu reprezintă un motiv de nulitate a unui act, legea nefăcând distincţie între persoanele ştiutoare şi neştiutoare de carte. Argumentele cumpărătorilor au fost acceptate de magistraţi. În plus, aceştia au remarcat că dreptul de acţiune al posibililor moştenitori fusese prescris de mult.
Conform legii, termenul de prescriere de trei ani începe să curgă de la data la care cel îndreptăţit cunoaşte cauza anulării, dar nu mai târziu de 18 luni de la data încheierii actului. În acest caz, cauza anulării ar fi fost lipsa discernământului, iar termenul de prescripţie începea să curgă cel mai târziu la 18 luni de la data vânzării. „Instanţa reţine că prescripţia dreptului material la acţiune pentru cauza lipsei de discernământ a vânzătoarei a început sa curgă la data de 27.12.2008, deci după 18 luni de la data încheierii vânzării. Or, acţiunea a fost introdusă la data de 20.03.2018, deci mult după data de 27.12.2011, când termenul de prescripţie, de 3 ani, s-a împlinit”, au reţinut judecătorii, care au dispus respingerea acţiunii. Sentinţa definitivă în acest caz va fi dată de Curtea de Apel, pe rolul căreia a intrat dosarul, în recurs.