Pedepsirea comportamentelor domestice violente şi protejarea victimelor de viitoare agresiuni ar trebui să fie printre obiectivele esenţiale ale intervenţiei judiciare în astfel de cazuri. În realitate, cele mai multe dintre aceste cazuri sfârşesc cu o nouă umilinţă, şi adesea în bătăi conjugale şi mai violente. Iertarea partenerilor abuzivi, fie prin „retragerea plângerii”, fie prin „împăcarea părţilor”, leagă efectiv autorităţile de mâini. Deşi cei mai mulţi bătăuşi iertaţi de victime recidivează, autorităţile nu pot furniza o statistică exactă în acest sens, pentru a se putea disemina eficacitatea legislaţiei actuale. Rezultatul natural: societatea reuşeşte doar o intervenţie de formă în combaterea violenţei domestice, una care contribuie în ultimă instanţă chiar la perpetuarea fenomenului. Iar realitatea din teren arată că iertarea de care se bucură agresorii nu izvorăşte din compasiunea victimelor: ea are la bază mai degrabă un set de factori de ordin personal sau social care condiţionează victimele, dar şi teama că statul nu le poate proteja cu adevărat – lipsa consilierii psihologice; oprobriul public; insecuritatea economică. O analiză completă a fenomenului, plecând de la un caz concret, cel al Geaninei de la Iaşi, în rândurile de mai jos.
Când avea 19 ani, Geanina a primit de la stat 500 de lei şi vestea că trebuie să se descurce de una singură. Trăise o viaţă întreagă la un orfelinat din Iaşi – iar acei bani ar fi trebuit să-i plătească tinerei biletul de reinserţie socială în afara centrului de plasament. În 2008, când Geanina a ieşit din sistemul de protecţie a copilului, o chirie modestă în Iaşi costa cel puţin 300 de lei. Aşa că, în doar câteva săptămâni, fata de 19 ani a ajuns pe stradă. S-a îndrăgostit acolo de Vasilică, un tânăr cu doi ani mai mic care îşi trăise şi el copilăria într-un centru pentru copii părăsiţi. „Nu ştiam ce înseamnă viaţa. Eram copil, credeam că tot ce zboară se mănâncă. A trebuit să mă mărit”, rememorează Geanina.
După câteva luni de relaţie, fata pe care statul român s-a lăudat în statisticile oficiale că o reintegrase social a încasat şi prima bătaie domestică. „M-a tras de păr şi mi-a dat cu piciorul în cap. După aia a zis că îi pare rău, mi-a zis că era nervos şi că nu o să mai facă. Am plâns, dar nu am plecat. Nu aveam unde. Asta a fost la el un avantaj, şi pentru mine un dezavantaj. Trebuie să ai pe cineva să te protejeze în spate, chiar dacă te bate. Dacă nu mă bate el şi mă violează 60?”, explică Geanina mecanismul de condiţionare care le împinge pe cele mai multe victime să accepte tratamentele abuzive.
Acea bătaie din 2008 avea să fie prima dintr-un lung şir de agresiuni. Cu timpul, bătăile aveau să îmbrace forme din ce în ce mai brutale. „El avea o vorbă. Dacă era spre amiază sau spre seară îmi spunea «aaa, dar tu nu ai mâncat bătaie azi». Şi până seara se ţinea de cuvânt, mâncam bătaie zi de zi, mai ales în ultima perioadă. În ultimii şapte, opt ani, mâncam bătaie zi de zi”, punctează tânăra. Deşi bătaia devenise o rutină în viaţa sa, Geanina a încercat să caute ajutor în câteva rânduri. De la Poliţie spune că nu a primit niciodată sprijin. „Şi acum, dacă chemi Poliţia, nu te bagă în seamă. Singurul lucru pe care îl spun ei e «ceartă în familie, vă împăcaţi»”, consideră tânăra. Alteori a fugit de la Vasilică la fratele sau la sora sa, care locuiau în chirie, şi ei, prin Iaşi. „De fiecare dată a ştiut unde mă duc. Şi unde m-am dus mi-a făcut panaramă şi scandal. Ca să mă dea lumea afară. Tuturor le era cel mai uşor să mă dea afară. Şi iar ajungeam cu el, că nu aveam ce să fac”, explică ieşeanca.