Este, cu siguranţă, cel mai trist loc din judeţ. Peste 200 de ieşeni internaţi în Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Hârlău trăiesc într-o altă lume. Una în care o atingere sau o privire poate fi motiv de ceartă, bătaie şi nefericire. Una în care uşile, ferestrele sau becurile din încăpere sunt duşmani nevăzuţi cu care bolnavii se luptă în fiecare săptămână. „Noi aici schimbăm frecvent uşi şi geamuri din cauză că, dacă beneficiarilor li se pare ceva, rup, strică sau sparg ce nu le convine. Avem gratii la ferestre pentru că, atunci când se agită, se duc la geam, şi în acea stare s-ar putea şi arunca în gol, întrucât ei nu relizează ce fac, iar infirmierii nu pot fi lângă toţi bolnavii simultan“, spune Constantin Tănase, directorul centrului. La Hârlău, sunt internaţi 240 de ieşeni cu handicap psihic, cei mai mulţi fiind diagnosticaţi cu forme grave. Unii dintre ei sunt internaţi în centru de zeci de ani. Dana este veterana: are 30 de ani de când stă aici, şi nu a primit nici o vizită de la familie în tot acest timp. În general, familiile nu se mai interesează de ei, sau se rezumă la un telefon, o dată la câţiva ani. Pentru că nu sunt doriţi şi acceptaţi de familie, mulţi bolnavi mor singuri, îngropaţi de administraţie, fără să-i plângă absolut nimeni.
Dana, o ieşeancă născută şi crescută în Iaşi până la vârsta de 21 de ani, a împlinit pe 12 august exact 30 de ani de când a fost internată în Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Hârlău. În august 1986, atunci când a ajuns pentru prima dată în centru, a crezut că a nimerit în Iad. Dana este în prezent singura pacientă de la Hârlău care nu are un handicap psihic, ci unul fizic. Ieşeanca a fost diagnosticată în copilărie cu tetrapareză spastică, o boală neurologică gravă, care a imobilizat-o. „Nu vă imaginaţi cât de greu mi-a fost la început. Parcă nici nu-mi vine să cred că am supravieţuit 30 de ani aici. A fost groznic la început… Şi încă este, dar acum m-am obişnuit. Atunci am zis că sunt în Iad. Eu nu mă vedeam în această lume, şi nu credeam că o să rezist aici. Cu timpul însă m-am obişnuit”, a povestit Dana.
S-a refugiat în scris
Singurul refugiu al ieşencei care se deplasează cu ajutorul unui scaun cu rotile este scrisul. Sprijinită de cunoscuţi, Dana a scos până acum patru cărţi de poezii, pe care le vinde celor care apreciază felul în care simte limba română, cu toate că din cauza bolii abia a terminat patru clase. „Cu bolnavii de aici nu pot angaja nicio discuţie. Când am nevoie, mă duc în oraş câteva ore pe zi şi mă încarc cu zgomotul străzii, cu persoanele care mă cunosc şi care îmi dau «bună dimineaţa» sau «bună seara» şi cu prietenii care mă strâng de mână. Astea îmi sunt alinările”, ne spune ea.
Picioarele Danei sunt, de fapt, Valentin, un bolnav pe care l-a întâlnit încă de la internare la Hârlău şi cu care s-a împrietenit. Valentin are un handicap mediu, nu prea aude, dar stă aproape de Dana, o ajută să se deplaseze şi o însoţeşte în scurtele plimbări prin oraş. „Pe mine m-ar ucide să stau numai închisă în cămin, să nu ies să văd un copil, o mamă, un om normal. Cei de aici ţipă, urlă, nu se înţeleg. Este cumplit să vezi că Dumnezeu poate lăsa pe pământ aşa creaturi, că nu se pot numi oameni din moment ce nu gândesc”, a mai povestit Dana. Ieşeanca internată în centrul de la Hârlău ar sta ore întregi la poveşti cu oamenii care vor să poarte o conversaţie cu ea. Singurul subiect sensibil pe care Dana îl ocoleşte, şi despre care nu vrea să vorbească, sunt părinţii săi. Mama şi tata care au lăsat-o în centru şi care nu au vizitat-o niciodată de la internare.
În această situaţie sunt zeci de bolnavi din Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Hârlău. După cum a spus directorul centrului, chiar dacă ieşenii de aici sunt bolnavi cu handicapuri mintale severe, unii dintre ei întreabă de părinţi, de fraţi, de rude. Atunci angajaţii centrului trebuie să găsească răspunsuri care să-i mulţumească pe pacienţi şi care să nu le ucidă speranţa că într-o zi îi va căuta şi pe ei cineva. „Unii ne întreabă: «de ce nu vine mama sau tata la mine?». Noi trebuie să-i facem să înţeleagă că mama este ocupată sau bolnavă şi nu poate să vină să-i vadă. Cei mai mulţi nu sunt vizitaţi de familie, chiar dacă noi facem adrese la poliţie şi la consilii locale. Cred că, după ce i-au lăsat aici mai mulţi ani, mamelor, părinţilor, le-au dispărut sentimentele faţă de copiii pe care i-au născut”, a arătat Constantin Tănase.
Continuarea pe Ziarul de Iasi