În precedentele episoade din saga Bilderberg am făcut referire frecvent la sintagma “Noua Ordine Mondială”(NOM). Să încercăm împreună, în acest nou episod, să descifrăm care sunt originile şi implicaţiile acestei sintagme. Se poate traduce aceasta printr-o zicala românească: “La vremuri noi, tot noi”?
Fuziune între socialism şi capitalism
“The New World Order” (“Noua Ordine Mondială”) este titlul unui cărţi scrise de romancierul şi jurnalistul H. G. Wells şi care a fost publicată în 1940. Subiectul romanului făcea trimitere la procesul de instaurarea a unui guvern mondial unic.
Cartea lui Welles era în mare parte construită ca un răspuns al manifestului publicat în 1939 de către Clarence Streit, intitulat “Union Now”, în care acesta făcea apel la formarea imediată a unui guvern mondial unic (one world government) ca urmare a eşecului înregistrat de Societatea Naţiunilor.
Sintagma a fot preluată de preşedintele George H.W. Bush care, la 11 septembrie 1990, în cadrul discursului susţinut în faţa Congresului american folosea expresia “nouă ordine mondială” că fiind definitorie pentru noua direcţie pe care se înscrisese diplomaţia americană după 1932 şi 1960.
În cadrul relaţiilor internaţionale din perioada 1990-2000 susţinătorii tezei “imperiului global” considerau că utilizarea acestei expresii reflectă dorinţa de expansiune a tot ceea ce defineşte modelul american: democraţie şi economie de piaţă.
Expresia este repudiată de câţiva antimondialişti şi anticapitalişti că denunţă mondializarea economică dominată de o concepţie unică de factură liberală. Pe de altă parte, politicieni americani că Lawrence Patton McDonald consideră că noua ordine mondială va fi o fuziune între capitalism şi socialism.
Cert este că Noua Ordine Mondială (NOM) este un concept geopolitic apărut imediat după războiul rece şi care face referire la alinierea ideologică şi politică a guvernelor şi organizaţiilor mondiale către un factotum politic şi economic încarnat de SUA.
De cele mai multe ori conceptul este asociat, în funcţie de context, cu problematici care fac trimitere la consolidarea unui guvern mondial.
O astfel de mişcare este explicit revendicată de câţiva oameni politici cum ar fi George H. W. Bush, Jean-François Copé, Dominique Strauss-Kahn, Jacques Attali, Nicolas Sarkozy sau François Hollande.
Numai că, având în vedere complexitatea şi amploarea problemelor implicate de o astfel de mişcare, există o întrebare greu de surmontat: ce se întâmplă cu democraţia?
Cu atât mai mult cu cât utilizarea pârghiilor de dezinformare separă şi mai mult liderii de conducători şi suscită, printre altele, o neîncredere generalizată în raport cu potenţialii conducători.
Mai multe teorii conspiraţioniste utilizează termenul de “nouă ordine mondială” pentru a desemna procesul de preluare a controlului asupra economiei mondiale de către elite conspirative în special de factură financiară.
Teoriile mai puţin alarmiste anticipează punerea în scenă a conceptului prin înlocuirea guvernelor totalitare cu cele democratice, în timp ce alte teorii pun accentul pe implicarea francmasoneriei în trasnpunerea în viaţă a conceptului.
Teoria imperiului global
Susţinătorii teoriei imperiului global consideră evenimentele politico-sociale survenite după 1989 ca fiind o tendinţă evident de tranziţie a umanităţii către un imperiu global care, într-o primă perioadă, se concretiza printr-o ordine mondială polarizată în cadrul unei singure puteri, SUA.
Teoria susţinută de filozoful Francis Fukuyama a fost dezvoltată de politologul Zbigniew Brzeziński (nume prezent şi în culisele organizaţiilor prezentate în episoadele precedente), consilier pe probleme de securitate ale preşedintelui american, Jimmy Carter.
Pentru menţinerea hegemoniei şi devansarea rivalilor de talia Chinei, Rusiei sau Japoniei, Brzezinski estima că SUA trebuie să se alieze cu Europa pentru a domina Eurasia folosind pentru aceasta elitele.
Pentru aceasta, însă, SUA are nevoie de un partener european, dar cum Europa este extrem de divizată, Brzezinski se declară partizanul unei colaborări mai strânse cu trei ţări europene de anvergură mondială: Marea Britanie, Franţa şi Germania.
Supremaţia Euroasiei este strategică pentru că aceasta deţine ¾ din resursele naturale în materie de energie şi reprezintă 60% din PIB-ul mondial. Aceasta poate explica de ce nu se poate ajunge, pentru moment, la un consens internaţional.