Căci un Prunc ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat nouă! (Is 9,6)
Sfinţiile Voastre,
Dragi persoane consacrate,
Iubiţi credincioşi,
Naşterea lui Isus Cristos este sărbătoarea prin care Dumnezeu ne invită în fiecare an să vedem cât de mult ne iubeşte şi cât de ataşat este de noi, oamenii. După veacuri întregi de pregătire, Dumnezeu coboară pe pământ sub chip de prunc pentru a risipi întunericul lumii şi a aduce în inimile oamenilor lumina speranţei şi a iubirii sale. În ciuda tulburării şi a dezorientării pe care această pandemie le-a semănat în vieţile noastre, să ne bucurăm şi să ne veselim căci un Prunc ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat nouă (Is 9,6)!
Am întâmpinat anul acesta sărbătoarea Crăciunului altfel decât eram obişnuiţi. Totuşi, această situaţie în care ne aflăm ne-a dat şansa să subţiem pregătirile din exterior şi să redimensionăm trăirile din interiorul sufletului nostru. A lipsit, în mare parte, agitaţia şi forfota anilor precedenţi, iar noi, mai puţin axaţi pe excesul de cadouri şi ornamente, am putut să descoperim că Isus iubeşte simplitatea, liniştea şi tăcerea – lucruri pe care poate nu le-am conştientizat de ani de zile.
Ieslea de care ne apropiem cu discreţie şi umilinţă este „ambalajul” pe care Tatăl ceresc, în creativitatea lui nesfârşită, l-a conceput pentru a ne prezenta şi oferi cadoul său de Crăciun: pe Isus Cristos, Fiul său preaiubit. Departe de a fi un leagăn de lux, ieslea continuă să trezească stupoare, fiindcă „manifestă duioşia lui Dumnezeu” (Papa Francisc, Admirabile signum 3). Cât de multă nevoie avem de această duioşie, mai ales în timpul Crăciunului! Globuleţele care umplu brazii de pretutindeni sunt o imagine a lumii de astăzi, în care totul trebuie să arate fără cusur, seducător şi sclipitor pe dinafară, dar fără să conteze conţinutul interior. Aşa ne apar multele cutii goale, care sunt împachetate doar pentru frumuseţea exterioară.
Dumnezeu preferă să pună ceea ce are mai preţios într-o iesle, pentru ca noi să învăţăm să nu alergăm după aparenţe, să nu judecăm după ceea ce vedem cu ochii şi să nu apreciem după trăsăturile exterioare. Dumnezeu vrea, în schimb, să învăţăm să privim şi să simţim cu ajutorul inimii, cu ochii credinţei. Aceşti ochi au nevoie mereu de Duhul Sfânt ca să poată întrezări locul în care Cristos vrea să se nască şi astăzi în mijlocul nostru. Într-adevăr, la Crăciun este nevoie de oameni pentru care contează apropierea sufletească, zâmbetul cald şi sincer, mai ales după lunile în care s-au auzit de atâtea ori avertismentele privitoare la distanţare şi la evitarea contactului cu ceilalţi.
Venind în lumea noastră, Pruncul divin a ales încă de la început să fie împreună cu oamenii. I-a avut alături pe părinţii săi, Maria şi Iosif. Au venit până înaintea ieslei şi păstorii. Lor li s-au adăugat ulterior şi magii, apoi bătrânii Simeon şi Ana, în templu. Socotind anii de după naşterea lui, ne gândim la şirurile nenumărate de credincioşi, din toate timpurile şi locurile, care au ales să stea înaintea Mântuitorului, să-i contemple chipul dumnezeiesc şi să mediteze la iubirea care l-a făcut pe Dumnezeu să vină între oameni.
Ajungem şi la noi, cei de astăzi, şi înţelegem că Naşterea lui Isus vrea să creeze între noi cel mai frumos şi mai profund spirit de comuniune. Crăciunul, aşa cum ne învaţă pruncul Isus, fără să o exprime în cuvinte, este o sărbătoare care îşi găseşte împlinirea în comuniune. Chiar dacă ţinem cont de restricţiile exterioare care marchează raporturile dintre noi în acest an, vrem ca sufletele să vibreze de simţământul că suntem împreună, că Isus este al nostru, al tuturor, iar noi suntem ai lui. Conştienţi că el poate să însănătoşească relaţiile dintre noi, să ne adunăm cu încredere în jurul său, asemenea unei familii, şi să participăm cu credinţă la celebrările liturgice care se desfăşoară în comunităţile noastre.
În această perioadă grea de încercare, avem mare nevoie de speranţa pe care doar Cristos, cel care a venit în mijlocul nostru şi care s-a făcut în toate asemenea nouă, în afară de păcat (cf. Evr 4,15), ne-o poate da. Iată de ce am ţinut să dedicăm timpul acestui An liturgic temei speranţei, lucru pe care l-am exprimat în scrisoarea pastorală: „Împreună pe calea speranţei”. Noi, în calitate de creştini, avem motive de speranţă, atâta timp cât suntem ataşaţi de Isus Cristos şi credem că el este inima vindecării noastre. Suntem chemaţi să oferim şi altora speranţa, ştiind bine că Dumnezeu poate face ca toate să conlucreze „spre binele celor care îl iubesc” (Rom 8,28), înţelegând aici chiar şi experienţa suferinţei şi a încercării trupeşti, pentru care Dumnezeu nu ne garantează imunitatea, însă ne oferă, în schimb, însoţirea sa vindecătoare..
Sărbătorind Crăciunul, Dumnezeu ne întăreşte convingerea că Isus vrea să stea cu noi, să ne fie alături în acest timp de pandemie şi să ne reaprindă speranţa ori de câte ori aceasta se stinge în sufletele noastre. El este Speranţa noastră primă şi ultimă!
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Aş vrea ca la finalul acestui mesaj să îmi îndrept atenţia împreună cu voi spre Sfântul Iosif, fără de care nu ne putem imagina cadrul naşterii lui Isus şi nici Crăciunul. Din dorinţa Sfântului Părinte Papa Francisc, am început deja Anul Sfântului Iosif. Întrebat fiind cine este Sfântul Iosif, fiecare dintre noi răspunde, fără să stea pe gânduri, că este tatăl purtător de grijă al lui Isus. El este, aşa cum scrie Sfântul Părinte, „omul care trece neobservat, omul prezenţei zilnice, discrete şi ascunse, un mijlocitor şi un ghid în momentele dificile” (Patris corde).
Ca păstor al Diecezei de Iaşi, aş vrea să vă încredinţez grijii speciale a Sfântului Iosif pe voi toţi: preoţi, persoane consacrate şi credincioşi. Implor de la Dumnezeu, prin mijlocirea lui, harul tăriei şi al speranţei asupra tuturor. Primind protecţia Sfântului Iosif şi învăţând de la el să avem grijă unii de alţii, să înaintăm pe calea speranţei în bucuria prezenţei lui Isus care este Dumnezeu-cu-noi.
Vă doresc tuturor din inimă: Crăciun fericit şi La mulţi ani!
Cu dragoste frăţească,
✠ Iosif Păuleţ
episcop de Iaşi