Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului încheie şirul praznicelor împărăteşti dintr-un an liturgic şi are loc la dată fixă, în 6 august.
„Domnul nostru Iisus Hristos, în anul treizeci şi trei al naşterii Sale şi în al treilea an, cel de pe urmă al propovăduirii sale, apropiindu-se spre patima cea de bună voie pentru mântuirea noastră, s-a dus în laturile Cezareei lui Filip, după cuvintele pe care i le-a zis Petru: ‘Tu eşti Hristos Fiul Dumnezeului celui viu…’, şi acolo a început a spune ucenicilor Săi că I se cade să meargă în Ierusalim, să pătimească mult de la bătrâni, de la arhierei şi de la cărturari, şi să fie ucis”. (Vieţile Sfinţilor)
Aceasta a adus mâhnire în sufletele ucenicilor, iar pentru a o lua de la ei, Domnul a făgăduit unora dintre dânşii că, după puţine zile, are să le arate lor slava Sa, zicând: „Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere”. (Marcu, 9, 1)
Deci, trecând şase zile de când a grăit aceste cuvinte, Domnul a venit la Muntele Taborului, care este în Galileea, iar după El au venit ucenicii şi mult popor.
„Dar de vreme ce obiceiul Domnului nostru Iisus Hristos era ca rugăciunile cele către Dumnezeu Tatăl să le facă singur, îndeosebi de ucenicii Săi, de aceea a lăsat sub munte poporul şi pe ucenicii Săi şi a luat numai pe trei din ei: pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi s-a suit cu dânşii în munte să se roage”. (Vieţile Sfinţilor)
Acolo, Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe când Se ruga, S-a schimbat la faţă înaintea lor şi S-a făcut chipul feţei Sale luminos ca soarele şi hainele Sale albe ca zăpada.
„Pe Tabor, Hristos a arătat frumuseţea şi slava dumnezeirii Sale, pentru ca apostolii şi, prin ei, întreaga omenire să cunoască a Cui asemănare o are omul şi către ce se apropie când se înalţă duhovniceşte”, spune Sfântul Ioan Maximovici.
„Păcatul a pătruns adânc în firea omului, într-un fel, s-a contopit cu ea. Fiecare om se naşte cu un germene al păcatului şi eliberarea de el este un fel de luptă cu sine însuşi. De aceea, lupta aceasta este chinuitoare, dar e obligatorie pentru apropierea de Dumnezeu. ‘Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie’ – a spus Hristos. Crucea pe care trebuie să o luăm este tocmai lupta cu slăbiciunile, cu viciile şi cu păcatele noastre. Eliberându-se treptat de ele, omul se apropie de Dumnezeu, după chipul Căruia a fost creat.
Omul singur nu are destule puteri pentru aceasta, dar îl ajută harul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îl dă prin Biserica întemeiată de Fiul lui Dumnezeu întrupat. De aceea, S-a întrupat El, ca să restaureze chipul Său cel căzut.
Pe măsura curăţirii omului de păcat şi a apropierii de Dumnezeu, slava lui Dumnezeu se reflectă în el tot mai mult. De aceea se şi numesc sfinţii cuvioşi ‘cei întocmai (asemenea) cu’. Ca în oglindă se reflectă slava lui Dumnezeu în sufletele lor, umplându-i de strălucire.
Atunci se sfârşeşte nevoinţa pământeană, se pecetluieşte definitiv treapta asemănării atinsă de fiecare. La venirea împărăţiei celei veşnice vor învia toţi oamenii, sufletele se vor întâlni cu trupurile lor, şi ‘Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor’ (Matei, 13, 43), a spus însuşi Hristos” – Sfântul Ioan Maximovici. (surse: vol „Vieţile Sfinţilor”; „Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţii de peste an”, Arhimandrit Cleopa Ilie, Episcopia Romanului, 1996; „Predici şi îndrumări duhovniceşti”, Sfântul Ioan Maximovici, Bucureşti, 2001 – ediţie electronică, Apologeticum, 2006)
Sursa: Agerpres