Învierea Domnului – trecerea de la robie la libertate
† TEOFAN
Prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei
Iubiţilor preoţi din parohii, cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
Iubiți frați preoți, Iubiți fraţi şi surori întru Hristos-Domnul,
Cu putere multă şi cu bucurie adâncă rostim în aceste zile: „Hristos a înviat!”, „Adevărat a înviat!”. Mai ales în noaptea plină de lumină a Sfintelor Paşti răsună, cu glas puternic, această sfântă bunăvestire că Hristos a înviat.
Cu ce putem asemăna această veste bună? Ce ne poate ajuta să înţelegem o firimitură din marea taină a Învierii lui Hristos? Să ne gândim la o ceată de robi care sunt eliberaţi! Să avem în minte un grup de întemniţaţi care dobândesc li-bertatea! Ce sentimente îi cuprind în momentul slobozirii? Cum simt ei prima clipă a libertăţii după care au suspinat ani de-a rândul? Starea pe care o trăiesc poate fi definită ca: viaţă, bucurie, lumină, nădejde.
Învierea lui Hristos cuprinde starea desăvârşită a vieţii depline, a bucuriei autentice, a luminii neapuse şi a nădejdii nezdruncinate. De ce aceasta? Pentru că prin Învierea lui Hristos omul este eliberat din cea mai aprigă robie: cea a păcatului şi a morţii. Prin Învierea lui Hristos, lanţurile sclaviei, în care era omul încătuşat, sunt zdrobite. Omul redevine liber şi nimic nu este mai de preţ decât libertatea.
Iubiţi fii duhovniceşti,
Dumnezeu l-a creat pe om spre a fi o făptură liberă, aşa cum El Însuşi este. Omul a folosit însă în mod greşit libertatea cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Consecinţa a fost pierderea libertăţii, căderea în robia păcatului şi gustarea urmării acestuia, moartea.
La un anumit moment în curgerea istoriei, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să slobozească pe om din tirania necredinţei, a păcatului şi a morţii. Aflăm acest adevăr din cuvintele rostite de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[1].
Întruparea Fiului lui Dumnezeu, vieţuirea Sa printre oameni, Patimile, moartea şi Învierea Sa au drept scop ridicarea omului „de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satana la Dumnezeu”[2], cum spune chiar Domnul Hristos. Tot El mărturiseşte, preluând cuvintele Profetului Isaia, că „Duhul Domnului (…) M-a trimis (…) să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi”[3].
Trebuie cunoscut adevărul că autentica libertate este dobândită numai prin legătura noastră cu Hristos Dumnezeu. Altă cale nu există. „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, zice Domnul, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi”[4]. Libertatea oferită de Hristos sau dobândită prin legătura de credinţă, nădejde şi dragoste cu Hristos este singura reală, singura adevărată. „Dacă Fiul (lui Dumnezeu) vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr”[5], întăreşte Domnul Hristos în Evanghelia Sa. De unde vine această certitudine? Vine din adevărul că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume „ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa”[6], cum spune Sfântul Apostol Pavel. Vine din adevărul că starea de om liber este dată de legătura cu Dumnezeu, cu Duhul Său cel Sfânt: „Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”[7], după cum mărturiseşte acelaşi dumnezeiesc Apostol.
Drept-slăvitori creştini,
Din cele mărturisite de Domnul Hristos, de Sfinţii Apostoli și de Sfinţii Părinţi înţelegem faptul că starea de libertate izvorăşte din relaţia cu Dumnezeu. Din păcate, de-a lungul timpului, oamenii au căutat de multe ori libertatea în afara legăturii cu Dumnezeu. Aceasta deoarece pentru mulţi însăşi raportarea la Dumnezeu este considerată ca lipsire de libertate.
În contextul lumii de astăzi, ni se spune adesea că libertatea este dreptul omului de a face ceea ce doreşte, fără nici o îngrădire. Se vorbeşte astăzi despre libertatea de a face avort, adică de a ucide prunci nevinovaţi, libertatea de a săvârşi desfrânare, libertatea sau „dreptul” de a forma „familii” din persoane de acelaşi sex. Se insistă, de asemenea, asupra libertăţii de a recurge la eutanasie, de utilizare a drogurilor sau despre libertatea de a blasfemia şi de a batjocori simbolurile religioase. Se împlineşte, aşadar, ceea ce Sfântul Apostol Pavel îndemna să nu se întâmple: „Fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire”[8].
Libertatea de a sluji trupului, adică libertatea de a păcătui în diferite forme, se transformă, în cele din urmă, în cea mai nemiloasă robie. „Libertatea fără limite este omorârea libertăţii”, spunea un gânditor occidental[9]. Libertatea dispare atunci când omul, dând frâu liber voinţei sale de a face orice doreşte, săvârşeşte păcatul. Din fiinţă liberă, omul devine rob în tirania patimilor. „Ceea ce te biruieşte, spune Sfântul Apostol Petru, aceea te şi stăpâneşte”[10].
Din această robie a păcatului, omul se poate ridica prin căinţă, prin spovedanie, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Cu ajutorul lui Dumnezeu, el devine din nou un om liber.
Iubiţi credincioşi,
Dumnezeu ne-a creat pentru a fi liberi, nerobiţi patimilor. Prin moartea şi Învierea Sa, Hristos ne-a dăruit puterea de a redobândi libertatea pe care am pierdut-o prin neascultare, necredinţă şi păcat. Se cuvine, aşadar, să considerăm libertatea ca bunul cel mai de preţ pe care să nu-l pierdem, să nu-l vindem şi pentru care orice sacrificiu de a-l redobândi nu este prea mare. Cea mai bună cale pentru aceasta este, paradoxal, starea de rob al lui Dumnezeu. „Cine se face robul lui Dumnezeu a scăpat de orice robie”[11], mărturisea Părintele Dumitru Stăniloae.
A fi rob al lui Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că El a creat lumea, că El îi poartă de grijă şi că fără de El nu se poate împlini nimic bun, autentic şi adânc. A fi rob al lui Dumnezeu înseamnă a lupta împotriva ispitei celei mari din toate timpurile, aceea de a-ți cârmui viaţa în mod autonom, fără Dumnezeu. A fi rob al lui Dumnezeu înseamnă a înţelege că lumea nu începe şi nu se termină cu noi, înseamnă, în cele din urmă, a înţelege cuvântul Domnului Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic”[12].
Puterea de a fi rob al lui Dumnezeu, adică de a fi liber cu adevărat, izvorăşte din taina Învierii lui Hristos, garanţia propriei noastre învieri şi libertăţi: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi”[13]. Este vorba de învierea cea de obşte, dar şi de învierea sufletului din moartea păcatului, a necredinţei, a falselor credinţe. „Adevărata libertate este una singură – învierea în Dumnezeu” şi cunoaşterea „harului învierii”, mărturisea un duhovnic al vremurilor noastre[14]. „Dumnezeiasca Scriptură, a spus mai înainte Sfântul Simeon Noul Teolog, ne îndeamnă să spunem adevărul: şi anume că în fiecare din noi, cei credincioşi, are loc Învierea lui Hristos (…), că Însuşi Stăpânul Hristos învie în noi”[15]. Iar cel în care este prezent Hristos, Cel mort şi înviat, este un om al libertăţii, singurul liber cu adevărat.
Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos-Domnul,
În ambianţa plină de lumină şi de pace a Sfintelor Paşti, se cuvine a mulţumi lui Dumnezeu pentru tot darul acestor zile frumoase şi pentru toată binecuvântarea pe care o revarsă neîncetat asupra noastră. Mulţumirea adusă lui Dumnezeu se arată în rugăciune, în puterea de a ierta şi a iubi, în nădejdea primirii darului smereniei, fără de care adevărata libertate nu există.
Recunoştinţa noastră se îndreaptă, de asemenea, către toţi mărturisitorii credinţei din veacul trecut, oameni sfinţi care au dobândit darul libertăţii lăuntrice chiar în celulele închisorilor nemiloase. Icoana mărturisirii lor trebuie aşezată la loc de cinste în mintea şi inima noastră. Această cinstire se arată mai ales în strădania de a înţelege duhul vieţii lor şi de a-l înrădăcina în fiinţa noastră. Chiar dacă astăzi nu mai vorbim în România despre persecuţii sângeroase la adresa credinţei, primejdiile şi încercările prin care trec Biserica şi Neamul nu sunt nici puţine, nici uşoare.
Valorile care definesc familia sunt atacate pe toate căile. „Biserica de acasă”, cum numea Sfântul Ioan Gură de Aur familia formată din bărbat, femeie şi pruncii lor, s-ar dori dublată de tot felul de convenţii şi parteneriate, care de care mai periculoase pentru vieţuirea normală a lumii. De aceea, vă îndemn să sprijiniţi acţiunile bisericești sau civice care îşi propun să apere valorile fundamentale ale familiei.
În vremuri tulburi, precum cele de astăzi, încercări şi pericole vin, uneori, şi din interiorul Bisericii. Pe de o parte, nu toţi credincioşii păstrează întru totul calea dreptei credinţe. Superstiţiile, relativismul doctrinar, căsătoriile cu cei de alte credinţe, lipsa vieţii liturgice sau săvârşirea de păcate grele şi lipsa pocăinţei aduc mari prejudicii vieţii bisericeşti. Starea de veghe nu trebuie să lipsească pentru îndreptarea unor astfel de situaţii.
Asistăm, pe de altă parte, la anumite manifestări schismatice care tulbură rânduiala şi pacea întru Adevăr din Biserică. Din râvnă lipsită de înţelepciune[16], unii clerici sau monahi, urmaţi de ucenicii lor, aduc un mare rău dreptei credinţe pe care pretind că o apără. Pe motive neîntemeiate, acuză de erori doctrinare Sinodul din Creta şi îndeamnă la ruperea comuniunii cu parohiile şi mănăstirile care rămân, cu statornicie, în legătură cu episcopii lor, cu Sfintele Sinoade ale Bisericilor Ortodoxe locale, cu întreaga Ortodoxie. Aceste situaţii nu sunt noi în istoria Bisericii. Vorbind despre astfel de tulburări, Sfântul Grigorie Teologul îi numeşte pe cei care le provoacă şi le întreţin „mult-prea-iubitori de Dumnezeu şi mult-prea-iubitori de Hristos”[17], un fel de „ultra-ortodocşi”, care i-au fost cei mai mari potrivnici în lupta sa pentru apărarea credinţei ortodoxe. Cu durere, cu dragoste părintească şi cu nădejde, mă adresez acestor persoane care tulbură viaţa Bisericii, îndemnându-i prin cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Să dorim pacea pe care acela (vrăjmaşul) o urăşte. Să încetăm a mai cântări și a mai pune în cumpănă cuvintele dogmei. Să încetăm a mai vrea să fim învățători ai învățătorilor, să urâm a ne mai lupta în cuvinte, spre pierzania celor ce ascultă. Să credem așa cum Părinții ne-au predat. Nu suntem mai înțelepți decât Părinții, nu suntem mai exacți decât învățătorii noștri, nu suntem noi păstori ai păstorilor, ci oi”[18].
În duhul celor spuse de Sfântul Ioan Gură de Aur, rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască nouă şi lumii întregi pacea Sa cea sfântă pe care a împărtăşit-o ucenicilor în ziua Învierii Sale. Pacea şi bucuria Învierii să pătrundă în fiecare casă, în fiecare familie şi în inima tuturor! Şi astfel, întăriţi întru taina biruinţei lui Hristos asupra iadului, a păcatului, a necredinţei şi a dezbinării, să rămânem uniţi în Biserica Lui cea Sfântă şi să rostim cu toţii:
Hristos a înviat!
Al vostru frate şi părinte întru Hristos,
† TEOFAN
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei
Sursa Arhiepiscopia Iasilor – Mitropolia Moldovei si Bucovinei