Matusa Frosina lui Gontaru din satul Valea Glodului n-o duce mai bine in 2012 decat o ducea acum nouazeci si ceva de ani. E adevarat ca a trecut prin valurile nemiloase ale vietii, s-a luptat din rasputeri cu ele, dar tot n-o duce mai bine.
Cand era copil a prins razboi, lipsuri, mamliga din sămanţă de mătură, materiale de imbracat si zahar la cartela, refugiu in Muntenia juma de an, si batai de la fratii mai mari.
Apoi chinul cu un barbat betivan, cu trei copii mici, facuti unul dupa altul ,,anul si carlanul’’ cum o certa ma-sa, si lipsa banilor. Cand s-a facut ,,colectiva’’a luat sapa in spate si a facut norma, ca sa aiba din ce-si duce viata si cu ce cumpara ţigări lui Ion, ca altfel o schilodea in bătăi.
La revolutie a plâns incet, langa soba cu plita din odaie, cand a vazut ca–l impusca ,,ca pe un caine turbat’’ pe cel pe care il stia in fruntea tarii de douazeci si cinci de ani, dupa rege si Dej. In timp ce Ion, beat ca de obicei, injura si tragea la rachie, ea-si facea cruci la icoana Maicii.
In sinea ei isi spunea ca e prea proasta ca sa stie daca tre sa se bucure sau sa planga, da plangea tremurand usor, caci o impresionau imaginile acelea din zilele Craciunului. N-avea incredere in ziua de maine, darmite in viitor. Era minte proasta si naiva, nu judeca ţintind spre mai departe, sau spre mai bine.
Apoi, intr-o zi si-a luat pamantul mostenit de la ai ei, ca tat-su n-a vandut o palma, desi a murit sarac si flamand. Atunci cand au chemat-o la primarie sa-i dea titlul, s-a mandrit si ea in sat si faţăde Ion, căavea avere mai multa ca el si că e si ea cineva. Un hectar nu-i de ici-colea, asa că s-a apucat de impartit pe tarlale, sa aiba unde pune de toate. Era tot ce iubea mai mult si muncea ca o apucata de dimineata pana seara. La urma urmei, avea din ce trai si dupa ce n-o mai fi, o sa le ramana copiilor.
Numai ca, dupa cativa ani, Ion a murit de ciroza, copiii s-au imprastiat si ea a ramas singura cuc, doar cu bucata ei de avere pe care acum o privea dusmanoasa, caci n-o mai putea munci.
Acu’ nici nu mai vedea bine. Era tare neputincioasa. Primavara, dupa ce se ducea omatul, incerca saraca sa se uite prin ochiurile gardului de plasa, facand eforturi sa desluseasca daca e cineva prin ograda vecinilor. Se apropia de gard si ofta. ,,Anicuta, nu vrei tu pamantu’ al din coasta, sa pui niste lucerna pe el?’’ Anicuta nu-l vroia, ca nu era bucuroasa de-al ei. N-avea cine-l munci, e si ea batrana si saraca.
Incearca apoi sa intre in vorba, cand mergea la sfanta biserica, cu cate un tanar poate poate ăluia ii trebuia pamant ,,ca copchii ei is duşi la munca in ţări si nu au nevoie de el’’.
Nimanui nu-i trebuia insă pamant. Toata lumea ramasa in sat e satula de pamant. Seceta a distrus si ce-au semanat asta primavara. Toti se vaita ca au muncit in zadar.
Ea ce sa mai zica? Mănâncă săraca dimineaţa mamaliga facuta in ograda pe ,,chirosteie’’sub care vâra ,,ciocleje de popuşoi’, cum făcea şi acum nouazeci zeci de ani. Deci mare lucru nu s-a schimbat, doar răul e altfel. Parca mai mare…
O vecina ii aduce o ulcica cu lapte si n-o lasa sa moara. Din mamaliga isi opreste sa aiba si la pranz un boţrece. Se vaită cu o sinceritate debordanta “Of maica, m-a uitat Dumnezeu, nu mai vine sa ma ia.”
Si-atunci te simti neputincios ca n-o poti ajuta, ca ti-e rusine de ea, de batranetile ei. Cum s-o minti? Ce sa-i spui cand ajungi la poarta ei cu propaganda alegerilor? De ce-ar merge la vot? Ce-ar determina-o sa uite toate promisiunile ca va fi mai bine, cand ea stie, ca si noi toti, ca doar Dumnezeu o mai poate salva?
Ar trebui ca cei care se vor la conducere sa mearga in casa ei, a altora, sa aiba curajul sa se uite in podurile, in beciurile sau in frigiderele lor si sa traga concluzii. De suflet. Pentru cultura lor generala. S-ar putea sa gaseasca un bot de mamaliga pastrat si pentru masa de seara.
Sa arunce o privire si in buzunarul gol de român simplu, buzunar la care au atentat toate guvernele, unele mai grosolan, altele sub forme cameleonice. Discursuri pe banda rulanta in paralel cu devalorizarea leului, acuze de oriunde catre nicaieri, circ fara paine, pentru ca au omis sa puna painea ceea amara langa circ.
O ducem greu, din ce in ce mai greu, iar ei trec de la un partid la altul, negociaza functii, au discursuri perfecte privind teoria, insa cand ajung la practica, pentru cine are ochi sa vada, sunt incompetenti. Din prostie sau din rea credinta. Eficienta unei guvernari se vede in nivelul de trai al oamenilor. Care nivel de trai? Cum sa il masori?
Am crezut ca, odata cu taierea salariului meu se va rezolva ceva. Am rabdat ca prostii doi ani si specimenele noastre politice se acuza in prezent ba ca sunt bani de revenire, ba ca nu sunt.
Am ajuns sa nu ma mai intereseze cum il cheama pe cel din fruntea guvernului sau ce coloratura politica are. Vreau banii inapoi ca m-am saturat sa ma imprumut de la o luna la alta ca sa-mi platesc facturile din ce in ce mai mari. Nu am nici un fel de consideratie pentru politicienii care au condus tara. Nici pentru fostii, nici pentru prezentii. M-am saturat de ipocrizia, falsitatea si minciunile lor. Rotirea asta a cadrelor pe la ministere, mutre de care m-am saturat, discursuri puerile ca o sa facem, o sa dregem, toate la un viitor foarte indepartat, de generatii probabil, ne fac numai rau. Preturile cresc incet dar sigur, inflatia lucreaza, tinerii ingroasa coyile la somaj, cei mai multi pleaca din tara cat vad cu ochii, iar alesii se cearta.
Am auzit o gramada de programe de guvernare, nu ma mai intereseaza, ma intereseaza acoperirea pierderilor salariale, acoperirea inflatiei si a cresterii preturilor. Asta doar ca sa putem supravietui. Inteleg faptul ca romanii consuma mai mult decat produc. Dar instrumentele pentru a combate acest deficit au fost intotdeauna la ei. Si nu au facut nimic.
Matusa Frosina isi asteapta sfarsitul la un capat de tara, nestiuta de nimeni, nebocita de careva, dupa o viata de sacrificiu. Ea incheie curand socotelile cu oamenii de rand si cu conducatorii. Stie ca nu s-a schimbat nimic in tot drumul ei lung, care pare ca nu mai are sfarsit.
Dar ceilalti? Cei care raman? E o vorba tare inteleapta ce spune ca ne meritam conducatorii pe care-i alegem.
Scris de Carmen Pasat