† TEOFAN
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI
MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI
Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi
drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor:
har, bucurie, iertare şi ajutor
de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit –
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt
„Întru aceasta s-a arătat dragostea
lui Dumnezeu către noi,
că pe Fiul Său cel Unul Născut
L-a trimis Dumnezeu în lume,
ca prin El viaţă să avem.”
(1 Ioan 4, 9)
Iubiţi fraţi preoţi,
Cinstiţi vieţuitori ai sfintelor mănăstiri,
Drept-slăvitori creştini,
Slăvitul praznic al Naşterii Domnului aduce de fiecare dată bucurie în suflete. Este o bucurie sfântă, cuprinzând, într-o formă sau alta, pe tot omul. Bucuria se arată în cei care cred şi încearcă să pătrundă tot mai mult în taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, dar şi în cei pentru care Naşterea lui Hristos nu este decât un prilej de a petrece în jurul unei mese îmbelşugate, alături de familie sau de prieteni. Indiferent de cum este înţeleasă, bucuria sărbătorii există. Sensul acesteia – conştientizat sau nu – îl aflăm de la îngerii care, în noaptea sfântă, au vestit păstorilor şi, prin ei, tuturor oamenilor: „Nu vă temeţi! Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul”[i].
De ce această bucurie mare? Sfântul Atanasie cel Mare ne răspunde: „Cuvântul S-a făcut trup, ca să-l facă pe om în stare să primească dumnezeirea”[ii]. Cuvânt mare, cuvânt de foc, cuvânt greu de cuprins pentru logica omenească obişnuită: Dumnezeu Se face om ca pe om să-l facă dumnezeu! Această realitate ne dezvăluie adevărata relaţie dintre Dumnezeu şi om, şi, totodată, ţelul la care am fost chemaţi de către Ziditorul nostru: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[iii].
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
Prin însuşi actul creaţiei, Dumnezeu l-a chemat pe om să devină părtaş vieţii dumnezeieşti, adică să aibă viaţă nepieritoare, într-un dialog permanent de iubire cu Ziditorul său. În rai însă, cei dintâi oameni, amăgiţi fiind de diavol, au crezut că pot să ajungă asemenea lui Dumnezeu, însă pe altă cale: fără Dumnezeu, în afara lui Dumnezeu şi chiar împotriva lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, au crezut că îşi pot împlini menirea lor într-un mod autonom, prin ei înşişi, fără legătură cu Dumnezeu.
În realitate, calea aceasta a însemnat ruperea de Izvorul vieţii – Dumnezeu – şi o existenţă care cunoaşte de atunci dezbinare, lupte între fraţi, stricăciune, suferinţă şi, în final, moarte. Pentru a schimba acest curs al istoriei, aşa după cum rosteşte cântarea Bisericii, „din înălţimea cerului, Împăratul vine la noi, din curata Fecioară, Dumnezeu fiind […] ca să cheme la Sine din stricăciune pe omul zidit întâi”[iv]. Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Se face om şi ia în Sine firea noastră, adică pe noi, pentru a ne ridica din stricăciune şi din moarte. Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că motivul Întrupării Cuvântului lui Dumnezeu este „acela ca, împărtăşindu-Se de ale noastre, să ne facă părtaşi de ale Sale. Căci Fiul lui Dumnezeu de aceea S-a făcut fiu al omului, ca să ne facă pe noi, oamenii, fii ai lui Dumnezeu”[v]. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu vine în lume ca om nu pentru a ne dărui o învăţătură nouă – oricât de înaltă ar fi aceasta –, nu pentru a ne încredinţa un cod de legi pe care să-l respectăm, ci pentru a ne oferi însăşi viaţa Lui şi a ne face fii ai lui Dumnezeu: „Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, exclamă Sfântul Ioan Teologul, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem”[vi].
Acesta este izvorul bucuriei noastre la sărbătoarea Naşterii Domnului: vestea cea bună că Mântuitorul Iisus Hristos oferă fiecărui om care crede în El şi se străduieşte să vieţuiască după voia Lui posibilitatea de a deveni fiu al lui Dumnezeu. Acesta este miezul propovăduirii creştine, începând cu Sfinţii Apostoli şi până astăzi: prin Domnul Hristos a fost biruită moartea, iar noi, oamenii, avem cale spre a deveni asemenea lui Dumnezeu, spre a deveni fii ai lui Dumnezeu.
Drept-slăvitori creştini,
Prin Întruparea şi Naşterea lui Hristos suntem chemaţi să-I urmăm Lui, adică vieţuirea noastră să fie deopotrivă omenească şi dumnezeiască, după cum Hristos este în acelaşi timp Dumnezeu şi Om. Pentru un creştin adevărat, Dumnezeu nu este undeva la distanţă, iar el, cu propriile puteri, împlineşte poruncile cu promisiunea de a dobândi cândva o viaţă fericită. Adevărata vieţuire creştină presupune o împletire continuă între voinţa omului şi voinţa lui Dumnezeu: „… aşa după cum o candelă, chiar dacă este plină de ulei, chiar dacă are fitil sau o altă materie inflamabilă, este, înainte de a se împărtăşi de foc şi a fi aprinsă, cu totul întunecată, aşa şi sufletul, chiar dacă este împodobit în aparenţă cu toate virtuţile, dar dacă nu se împărtăşeşte de foc, adică dacă nu se împărtăşeşte de fiinţa şi lumina dumnezeiască, este încă stins şi întunecat, iar faptele lui sunt nesigure”[vii], ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog.
Adevărata vieţuire creştină se înfăptuieşte în Biserică, în unire şi comuniune cu toţi cei care au crezut şi cred în Dumnezeu. Iar Biserica este, înainte de toate, „sălăşluirea Duhului Sfânt”[viii]în oameni, „trăire vie a Vieţii celei noi”[ix], viaţă pe care o primim prin Sfintele Taine şi prin strădania de fiecare clipă de a rămâne uniţi cu Hristos Însuşi: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”[x].
Cel care îşi ia în serios credinţa cunoaşte adevărul cuvintelor rostite de Psalmistul David: „Pentru că nu în arcul meu voi nădăjdui şi sabia mea nu mă va mântui […], ci dreapta Ta şi braţul Tău şi luminarea feţei Tale”[xi]. Explicând acest cuvânt, Părintele Rafail Noica subliniază: „Da, cu braţul lui lovea şi cu arcul lui trăgea” regele David, însă permanent avea conştiinţa că ajutorul şi puterea vin de la Dumnezeu[xii]. Suntem chemaţi să folosim în viaţă cu discernământ rezultatele obţinute prin strădania omenească – în medicină, tehnică, economie, cultură etc. Ajutorul esenţial îl primim însă numai de la Dumnezeu căci „nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt”[xiii].
Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos-Domnul,
Să ne bucurăm, aşadar, duhovniceşte de sărbătoarea Naşterii lui Hristos, primind putere din participarea noastră la sfintele slujbe şi, în special, la Dumnezeiasca Liturghie prin împărtăşirea cu Hristos. Să ne bucurăm, de asemenea, de clipele de răgaz pe care le avem în aceste zile, petrecând mai mult timp de calitate alături de cei dragi. În acelaşi timp, să cuprindem cât mai mult în rugăciunea noastră pe semenii noştri care sunt în suferinţă, în boli, în războaie sau necazuri de orice fel, spre a deveni, astfel, fiii Tatălui nostru Celui din ceruri[xiv], Care revarsă neîncetat iubirea Sa cea milostivă asupra întregii lumi.
Vă doresc tuturor o sărbătoare a Naşterii Domnului cu multă pace sufleteascăşi un Nou An cu nădejde şi împliniri frumoase în viaţa proprie, a familiei, a Bisericii şi a Neamului!
Al vostru slujitor și către Dumnezeu rugător,
† Teofan
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei
[I] Luca 2, 10-11.
[II] Trei cuvinte împotriva arienilor, colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti – 15”, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 202.
[III] Ioan 3, 16.
[IV] Mineiul pe luna decembrie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 438.
[V] „Suta a doua de capete teologice şi practice”, 88, în Filocalia vol. 6, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 108.
[VI] 1 Ioan 3, 1.
[VII] Cateheze. Scrieri II, 33, Studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 338.
[VIII] Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea, experienţa Vieţii Veşnice, traducere diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 24.
[IX] Alexandre Schmemann, Euharistia. Taina Împărăţiei, traducere de Pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia, Bucureşti [1993], p. 41.
[X] Ioan 15, 5.
[XI] Psalmi 43, 8. 5.
[XII] „Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad”, conferință susținută de Părintele Rafail Noica în biserica „Soborul Maicii Domnului” şi „Sfântul Ilie”, reşedinţa mitropolitană de la Limours, Franța, 19 octombrie 2017, https://doxologia.ro/conferinte/audio-cata-vreme-nu-suntem-dumnezeu-suntem-iad-parintele-rafail-noica.
[XIII] „Rugăciunea Sfântului Ioanichie cel Mare”, în Ceaslov, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 187.
[XIV]Cf. Matei 5, 45.