Rariţa ridică încetişor colţul perdeluţei, chiorându-se cu ochii făcuţi linie spre poartă. Nu desluşea mare lucru, dar de auzit auzea lătrăturile şi smuciturile nestăpânite ale câinilor .
,,Oare cin’ să fie la ora asta? Nici găinile nu s-au trezit, nici cocoşii n-au cântat.’’
Strânse şi mai tare ochii şi după o atentă căutătură văzu ca prin ceaţă cascheta poliţaiului. Începu a-i tremura mâna şi, lăsând perdeaua, prin minte îi trecură fulgere de gânduri negre. ,,Să se fi întâmplat oare ceva cu baiatu’? Or’, poate fata cea mare, plecata în Italia, să fi păţit ceva? Doamne, apără-i si-i păzeşte!’’ se rugă ea, făcându-şi cruci dese şi repezite.
Apoi, cătă cu ochii aşternutul în care dormea ca un prunc Milu, omul ei de-o viata, fără să-i pese de larma de afară.,,Pot tăia pe el lemne, că tot n-aude’’ bombani ea ciudoasă. Si zgâlţâindu-l puternic, îi şuieră la ureche:
– Da’ tu chiar n-auzi că latră câinii, mai omule? O venit poliţarul la poartă. Scoală-te mai degrabă să vedem ce-i!
– Ho! Stai, mai femeie, că nu dau turcii! Cine m-o fi pus să mă însor cu una ca tine, că mare pacoste mi-am mai luat pe cap! răbufni somnorosul.
– Nu, turcii nu dau, da cine ştie ce veşti ne mai dă, că am visat rău tare astă noapte. Se făcea aşa, o apă tulbure şi nămoloasă, iar tu erai cu mine într-o luntre şi căutai malu…
În timp ce ea-şi depăna visul cu repeziciune, el îşi trase o pereche de pantaloni uzaţi şi o cămaşă ruptă subsuoară. Parcă începu să-i umble şi lui frica prin tot corpul şi mintea i se opri la copii. ,,Are dreptate muierea asta. Ce să mă caute poliţaiu la ora asta? O singură dată a mai venit la mine, acu vreo trei ani când m-o anunţat să ies la făcut digu în vale, că vin apele mari,,.
Din afară se auziră iar lătrături şi bătăi puternice:
– Alo! Măi nea Milu, ieşi până afară să-ţi zic o vorbă!
– Acu! Acu! Răspunse tare ca să răzbată glasul până la poartă.
Descuie uşa zăvorâtă de două ori cu cheia şi o dată cu ivărul, de frica hoţilor, şi păşi pragul strigând şi ameninţând potaia să se liniştească.
În poartă stătea poliţistul comunei şi încă doi domni, îmbrăcaţi de oraş, ce purtau nişte mape negre peste care se vedeau suprapuse mai multe foi cu tabele.
– Să trăieşi, nea Milule! zise poliţistul, întinzând mâna să dea noroc.
– Hai noroc! Da’ ce vânt v-aduce la casa mea? încercă el să afle intenţia celor trei.
– Apăi… uite despre ce e vorba, scurtă vorba unul din ăia de la oraş. Nevasta ţi-i acasă?
– Acasă, păcatele mele, da ce-aveţi cu ea? O făcut ceva, s-o băgat în vreun scandal? Degeaba o bat la cap să-şi ţină fleanca, că meliţă pe toate drmurile…Sau e ceva cu copiii? Spuneţi mai degrabă, nu mă mai chinuiţi, că îs bolnav cu inima şi simt că mor.
Între timp apăru şi Rariţa, gătită în hainele ei cele mai bune, cu care se ducea duminica la biserică, că doară nu în toată ziua vine poliţia la poarta ei.
Poliţistul, om de sat, o salută cuviincios. Cum căutătura ochilor ei era vulturească, omul s-a grăbit s-o pună la curent cu vizita lor, ştiind că mai presus de curiozitatea femeiască nu stă nimic. Unul din orăşeni îi întinse iute o Biblie şi o îndemnă să repete după el: ,, Zi după mine…” începu el. Văzând Biblia, femeii i se făcu pe spinare un şiroi de apă prelung. Îşi adună puterile, fără să se lase intimidată:
– Uite ce, domnu, mie să nu-mi întinzi Cartea Sfântă să jur, că pun mâna pe coada măturii drept acu’. Da’ ce-am făcut mă rog, dumitale?. Eu îs femeie cu frica lui D-zeu, ţin posturile şi nu jur cum şi când îţi vine matale. Bagă Cartea în geantă şi fii băiat cuminte, ca să ne despărţim prieteni.
– Doamna Rariţa, mata ai fost la votare? începu atunci mai domol celălalt orăşean.
– Fost! Raspunse ea prompt, răstit , fără drept de îndoială, dar supraestimându-se la cuvântul <<doamna>> . Ei, şi!? Ce-i cu asta?
– Şi ai votat?
– Păi ce crezi mata, că m-am dus acolo să văd pozele de pe pereţii şcolii?Am votat, fireşte!
– Şi ce-ai votat, veni întrebarea scurt, drept la ţintă.
– Păi , prima oară pe Iliescu, apoi pe Vadim, după aceea tot pe Vadim şi la urmă pe Geoană. Da de ce mă ispiteşti, mă rog, după atâta amar de vreme.
– Nu, dacă ai fost acuma, la referendum, tanti, întări întrebarea poliţistul.
– A…Acu…Da’ mata, om cu carte, nu ştii ce scria pe buletinu de vot? Ce mă întrebi, ce am votat? Scria în clar: Da şi Nu! Că aici nu trebuia să alegi, cum am ales altă dată între Ciuculete, Aioanei sau Castană. Am ales asta când trebuia să punem primar. Şi primare o ieşit a lui Aioanei, că aşa a vrut satu’. Bun primare am ales. E din sat…băiat de popă..
– Stai, tanti Rariţa, că pe domnii nu asta îi interesează.
– Nu? Păi ce vreau domnii de la mine? Să le spun de am votat, nu? Am şi pe buletin ştampilele de la revoluţie până acu. N-am lipsit de la nicio votare, ca să nu mă amendeze.
– Tanti, încercă a relua poliţistul, ruşinat parcă de pălăvrăgeala femeii, în faţa celor doi orăşeni. Domnii îs procurori şi au venit să vadă dacă aţi fost la vot. Si dacă aţi votat personal. Femeia, dezmeticită, se uită cu ochi mari cât cepele la toţi trei:
– Aha… Apăi aşa trebuia să-mi spui de la bun început. Cine-s şi ce vor ’ mnealor de la noi. Şi ia staţi oleacă aşa, să mă lămuresc de-a binelea. Adicătelea, acu vin procurorii la mine, nu mă mai cheamă la oraş? Păi când am avut proces cu pământu’ lu’ bunicu şi văr-miu Ion o sărit cu sapa să-mi deie în cap, de ce n-or venit procurorii la poartă? Am umblat şapte ani prin procese şi, Ion dacă are crâşmă şi fată banii ca iepuroaica, tot n-a păţit nimica. Chiar aşa, domnu’ procuror, ia zi-mi matale dacă e drept să nu se termine un proces în atâţia ani. Păi, n-aveţi matale atâta bătaie de cap acolo la oraş, veniţi la porţile mele să vedeţi dacă am votat?
Procurorii stăteau ca la dreapta judecată, ruşinaţi parcă de raţionamentul femeii. Voiau să scape de acolo şi să plece cât mai repede. Dar nu înainte de-al întreba şi pe Milu:
– Ia spune, nea Milu, mata ai fost la votare?
– Dapăi…ce. Scap de muierea asta? M-a ferchezuit parcă eram mire şi m-a dus dis de dimineaţă, ca să prindem rând, parcă i-ar fi dat ceva de pomană.
– Şi ai votat?
– Deh, acu’ nici nu ştiu dacă e bine sau nu să mă pronunţ eu, că doară cică ăsta e un secret. Nu prea pot eu să vă zic, dar dacă matale văd că ai acolo listele, nu m-ai găsit?
– Păi apari pe lisă, dar în dreptul numelui scrie decedat, 2011, ianuarie, 7.
– Hă! Hă! sări Rariţa. Adicătelea, cum s-ar chema că eu acu îs vadană cu acte în regulă. Ptiu, drace! Făcu ea către bărbat-su rămas cu gura căscată. Ia uite, mă, deci tu eşti care va sa zică mort şi eu îţi spăl, îţi calc, îţi fac mâncare şi toate astea ţi le dau de pomană, ca să le ai pe lumea cealaltă. Începu să râdă cu sughiţuri. Zâmbeau şi cei trei. Ce puteau face? Cine să-i lămurească?
Trecură în dreptul omului: ,,în viaţă – votat,, îi puseră să iscălească şi îşi luară rămas bun.
În urmă, Rariţa încă bodogănea şi râdea de ,,decedatul,, ei:
– Să-mi mai dai tu mie ordine şi să mă cauţi pe la vecine când m-oi duce să beau o cafea sau un pahărel de ţuică, mortule!
Autor: Carmen Pasat