Sadoveanu vorbea despre un oraș în care nu s-a întâmplat nimic. Cu siguranță nu este vorba despre Pașcani. De orașul Pașcani se leagă numele Mitropolitului Visarion Puiu și al scriitorului Mihail Sadoveanu. Scriitorul ne-a bucurat copilăria cu operele sale: „Neamul Șoimăreștilor”, „Nicoară Potcoavă”, „Frații Jderi”, „Dumbrava minunată”, „Zodia Cancerului sau vremea Ducăi Vodă”, „Creanga de Aur”, „Divanul persian”… Cetatea de pe malul Siretului a văzut multe și a trăit multe.
Sadoveanu vorbea despre un oraș în care nu s-a întâmplat nimic. Cu siguranță nu este vorba despre Pașcani. De orașul Pașcani se leagă numele Mitropolitului Visarion Puiu și al scriitorului Mihail Sadoveanu. Scriitorul ne-a bucurat copilăria cu operele sale: „Neamul Șoimăreștilor”, „Nicoară Potcoavă”, „Frații Jderi”, „Dumbrava minunată”, „Zodia Cancerului sau vremea Ducăi Vodă”, „Creanga de Aur”, „Divanul persian”…Cetatea de pe malul Siretului a văzut multe și a trăit multe. Au „vizitat-o” turcii, tătarii, polonezii, în cel de-al doilea război mondial s-au stabilit aici germanii. Cine poate să le povestească pe toate? Un preot în vârstă spunea anii trecuți, făcând haz de zarva ce o făceau prin jurul casei nepoții, veniți în vacanță.
– Măi! Au trecut pe aici vizigoții, ostrogoții și acum, și nepoții.
Care va să zică, între hoardele de tătari se numără și „nepoții”. Pe lângă toate cele întâmplate vă anunț că Pașcaniul nu se liniștește. 500 de „nepoți”, tineri din oraș dar și din împrejurimi, s-au înscris zilele acestea pentru a participa între 30 septembrie și 2 octombrie la o întâlnire intitulată generic: Din suflet tânăr pășcănean. Părintele protopop Pavel Postolachi și părintele Dumitru Rusu, împreună cu preoții implicați în organizarea evenimentului, au emoții. Este firesc. Rânduirea mesei, a cazărilor, a slujbelor și a programului pregătit pentru tineri cere atenție și efort. Sunt și încercări. Știm cu toții că atunci când vrei să faci ceva apar și ispite, că „prietenul la nevoie se cunoaște”, dar știm și că Dumnezeu împlinește lipsurile și-și trimite oamenii Lui pentru a se săvârși lucrarea cea bună. Tema propusă spre meditație de tinerii din Pașcani este Invitație la descoperirea vocației. Organizatorii și-au propus ca în cadrul evenimentului tinerii să primească cunoștințe și să se clarifice în ce privește orientarea profesională. În curând vor împlini 18 ani, vor încheia liceul și vor fi nevoiți să-și aleagă drumul în viață.
Vorbind cu cineva care a devenit medic am auzit ideea că vocația pentru medicină este asemenea vocației preoțești: Tinerii care îmbrățișează arta vindecării omului, asemenea celor ce se pregătesc pentru vindecarea sufletelor, adică pentru preoție, se aleg dintre cei mai buni. Doar cei mai buni pot veni spre aceste preocupări nobile. Mai spunea acesta, folosind cuvintele lui că, pentru a te apropia de medicină ca și pentru a te apropia de preoție, este nevoie să fii chemat de o voce interioară, căci și medicina are o dimensiune sacerdotală, ținând seama că de ea depinde viața omului. Am ascultat și m-am bucurat de această gândire frumoasă. Omul își ia meseria în serios, mi-am zis.
Istoria nu au făcut-o generalii, ci poeții
M-am întrebat apoi: dar de ce nu poate intra și profesorul în această categorie de aleși, de oameni care lucrează cu sufletul și viața oamenilor? Depindem cu toții de modul cum sunt educați copiii și tinerii. Dar de ce să nu intre și pilotul de avion aici căci și el răspunde la fiecare zbor de sute de oameni care-și încredințează viața în mâinile lui? De ce nu este un ales și artistul care, după cum spunea cineva: dacă este un om al lui Dumnezeu, prin rolul lui, dintr-un om de spectacol poate deveni un profet? Dostoievski spune că frumosul va salva lumea, deci arta nu este o joacă. Întotdeauna, atunci când tonalitățile muzicii se schimbă, legile fundamentale ale statului se schimbă și ele, spunea Damon din Atena. Istoria nu au făcut-o generalii, ci poeții. Creatorii de artă sunt și ei responsabili pentru sănătatea spirituală a lumii. Prin extensie, toate meseriile își au noblețea lor și importanța lor.
Cum va arăta orașul Pașcani peste 20 de ani dacă tinerii de astăzi, ascultându-și glasul interior al inimii, lucrarea la care sunt chemați de Dumnezeu, se vor uni la bine? Știm că în Biserică toți am primit plinătatea harului, în folosul tuturor; Nu am primit darurile Duhului Sfânt la un moment al vieții noastre ca să le păstrăm pasiv, asemenea celui ce și-a îngropat talantul. Să ajute Dumnezeu să mai trăim 20 de ani și să ne bucurăm. Proiectele care angajează toată existența ulterioară a omului prind formă în perioada tinereții. Acum este timpul căutărilor și al răspunsurilor personale. În aceste momente este bine ca Biserica să fie prezentă pentru a aduce în viața fiecărui credincios, valorile creștine. Atât societatea, cât și Biserica au dificultăți în ceea ce privește integrarea tinerilor. Se vede cu ușurință că nu ne descurcăm foarte bine în fața evoluției adolescentului și tânărului în aceste timpuri moderne.
Pot fi evenimentele de acest gen, asemenea acestuia ce se desfășoară zilele acestea la Pașcani, o soluție la problemele și căutările tinerilor de astăzi? Considerăm că da. Aducem în sprijin un gând al Mitropolitului rus Evloghie, scris în anul 1926 în Franța : „Înţeleg lucrarea pastorală cu tinerii. Le este greu unor tineri care se află departe de Biserică să intre dintr-odată în ea. Mai întâi trebuia să li se dea voie să șadă o vreme în curte, ca odinioară catehumenii, pentru ca abia după aceea să poată fi introduşi, încet și cu grijă, în universul religios al Bisericii. Altminteri aceste suflete tinere riscă să se piardă si să se risipească în alte direcţii : theosofie, antroposofie sau alte doctrine greşite”. Nădăjduim ca lucrarea pastorală în rândul generației tinere să sprijine apropierea acestora de Biserică și de Hristos. Nădăjduim ca această lucrare să contribuie la coeziunea între Biserică și societate. Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute pe noi preoții, pe profesori și părinți, să reușim să găsim limbajul potrivit pentru o bună comunicare cu generația tânără și să încurajăm punerea în lucrare a forței și entuziasmului lor, al darurilor lor, al idealurilor și capacităților pe care le au, contribuind astfel cât de puțin la îmbisericirea societății în care trăim. Poate fi frumos. (Pr. Nicodim Petre)