Din capul locului, trebuie să înțelegem că zarurile disperării României au fost aruncate încă de la începutul războiului. Când două puteri feroce (și la propriu, și la figurat) se luptă, sigura ta șansă, ca țară mică și slab apărată, este să te aliezi – ba cu una, ba cu alta. Ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat. Aproape pe ultima sută de metri, în capetele conducătorilor români de la acea vreme a licărit o sclipire, realizând că Germania nazistă va pierde războiul. „Ce-ar fi dacă ne-am alia cu rușii?”
Ar fi fost mai bine dacă ar fi câștigat Germania lui Hitler? Desigur, nu. Nu vom ști niciodată dacă ar fi fost mai rău, dar că n-ar fi fost mai bine este o certitudine. Ce alegi atunci când sigurele tale două variante sunt cei mai răi băieți din curtea școlii? Îl alegi pe acela care nu-ți decimează populația pe criterii etnice și rasiale. După aia, vezi tu cum scoți cămașa în fața cerințelor ascunse. Prețul a fost mare, însă a altă ofertă nu exista „pe piață”, la momentul respectiv.
Tătucul” Stalin și „Nunta Mută”
Unul dintre filmele românești care a reușit să lase amprente permanente în sufletul meu este „Nunta Mută”, a lui Horațiu Mălăele. În cazul în care nu l-ați văzut, pelicula prezintă realitatea satului românesc, imediat după instalarea regimului comunist, culminând cu decesul dictatorului Iosif Stalin. Poate cel mai important aspect prezentat în film este discrepanța vizibilă dintre intelectualii perioadei și cei fără școală, marginalizați, într-o oarecare măsură, până la venirea comuniștilor la putere. Odată cu schimbarea regimului, roata se întoarce, cei marginalizați până odinioară văzând în comuniști scăparea. Situația dramatică a dat naștere unei comedii absurde de tipul „prostia la putere”, așa cum mai putem vedea, spre exemplu, și în „Idiocracy”.
Dincolo de film stă realitatea crudă a celor 50 ani de ridicare în slăvi a prostiei, sub masca egalității între semeni. Ca orice doctrină utopică, și teoriile lui Marx aveau să sufere modificări, odată cu trecerea lor prin filtrul adepților ce au știut mereu cum să se învârtă în funcție de interes. Să ne amintim că o soartă asemănătoare a suferit, la rândul ei, și Biblia.
Zeci de ani, România, împreună cu toate celalalte țări din blocul sovietic, au trecut printr-un experiment social de existența căruia nu am fost conștienți nici noi, însă nici cei care ne-au supus la teste.
Epoca de Aur și măritul conducător, Nicolae Ceaușescu
Românii au învățat ce e aia teroare încă de dinaintea Epocii de Aur a lui Ceaușescu. Închisorile comuniste, cele în care ajungeai dacă erai intelectual, credincios sau partizan te trasformau pe viață: fie într-o legumă, fie într-un om mort. Moartea rapidă, întâmplată în primele zile ale încarcerării era, fără dubiu, preferată, alternativa fiind tortura eternă, aplicată în cel mai barbar mod posibil. Purgatoriul din care aveai să nu mai ieși.
Nicolae Ceaușescu devenea primul președinte al Republicii Socialiste România la data de 29 aprilie 1974, după un lung șir de trădări îndreptate împotriva celor care „l-au hrănit politic”. Băiat sărac, de la țară, ajuns în București dintr-o întâmplare, Ceaușescu ajungea să se înscrie în rândul comuniștilor la o vârstă destul de fragedă, ca o ultimă redută a sărăciei care nu-i mai dădea pace. Singurătatea între semeni avea să-și spună și ea cuvântul. O astfel de combinație nefastă nu avea cum să-i fie alinată decât de un grup politic ilegal (la acea vreme), cu care ajungea să se identifice.
Așa cum ura lui Hitler pentru aristocrația evreilor, din acea perioadă, avea să fie alimentată de sărăcie și de frustrarea unei sorți, aparent, implacabile, Nicolae Ceaușescu avea să simtă, câțiva ani mai târziu, același dulce fior al răzbunării. Alt regim, alt dictator, același tipar uman, până la urmă.
Pe la sfârșitul anilor ’70, România cea dodoloață slăbea îngrozitor, semănând, mai degrabă, cu un ogar înfometat. Alimentele începeau să dispară de la rafturi, locul acestora fiind luat de celebrele oase lustruite și rațiile inuman de mici, iar căldura și electricitatea deveneau și ele un lux. Dintr-o dată, toți românii neafectați, până în acel moment, de rigorile comuniste (prin asta înțelegem că nu erau nici urmași ai foștilor „boieri” și nici gay) începeau să simtă pe pielea lor ce înseamnă să împarți totul, inclusiv sărăcia, cu toții locuitorii țării – mai puțin cu „șefuții de partid” și cu marele Ceaușescu, cel care se zvonea că are, în casa sa, un vas de wc din aur.
Ideea unei revolte începea să capete contur, Revoluția devenind iminentă.
În 1989 se întâmpla: Ceaușescu era prins după o tentativă eșuată de fugă cu elicopterul, judecat la foc automat și împușcat tot la foc automat. Oamenii dansau și se bucurau, în timp ce Mircea Dinescu urla la televizor din ambii plămâni și ne anunța că am învins.
sursa playtech