Încadrat de criticii literari în categoria marilor clasici ai literaturii române, Ion Creangă a fost de profesie preot „de mir“. Cariera preoţească a scriitorului s-a încheiat în urma unui proces cu Mitropolia Moldovei, la capătul căruia a fost caterisit.
În 1860, domnitorul Alexandru Ioan Cuza înfiinţa Universitatea din Iaşi, iar printre cele patru facultăţi s-a numărat şi cea de Teologie. Era prima instituţie de învăţământ superior, în accepţiunea modernă a termenului, din Principatele Unite. Hirotonit în 1859, preotul Ion Creangă din Humuleşti s-a înscris la noua facultate în toamna lui 1860. A frecventat cursurile un an, apoi şcoala s-a închis.
Viitorul scriitor nu era la prima experienţă de acest gen. În copilărie, mica şcoală de cântăreţi bisericeşti din satul natal se închisese când „bădiţa Vasile”, dascăl la biserică şi primul învăţător al puilor de humuleşteni, fusese „luat la oaste cu arcanul”. De-atunci şi până în 1860, tot de întreruperi şi accidente ale parcursului şcolar a avut parte scriitorul. Astfel că, în 1861, tânărul preot a hotărât că ajunge cu învăţătura teologică. „Să înşir atâtea şcoli”, se plângea apoi în „Amintiri din copilărie”, „pentru a căpăta voie să mă fac ia colo un popă prost, cu preuteasă şi copii, prea mult mi se cere!” (Ion Creangă, Opere complete, Institutul de Arte Grafice şi Editura Minerva, Bucureşti, 1906).
Amintiri cu preoţi, dascăli şi cântăreţi bisericeşti
Experienţele de învăţăcel într-ale preoţiei le-a descris mai cu seamă în „Amintiri din copilărie”. Dar şi în câteva bucăţi literare evocând figuri de clerici. De pildă „Popa Duhu” îl are ca protagonist pe ieromonahul Isaiia Teodorescu, de la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, frecventată de Creangă un an. Cunoscute mai cu seamă pentru aventurile micului Nică a lui Ştefan a Petrei la scăldat ori la furat de cireşe, „Amintirile” povestesc de fapt sistemul de învăţământ românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Şi, totodată, despre starea preoţimii din vremea lui Creangă. Amare concluzii s-ar putea trage, dintr-o carte plină de umor.
Ion Creangă a fost un cleric onorabil, dar fără vreo chemare deosebită pentru preoţie, aprecia criticul literar Vladimir Streinu (Istoria literaturii române, vol. III, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1973). A excelat ca scriitor, iar din punct de vedere profesional – în cariera didactică, atât ca învăţător, cât şi ca autor de manuale şcolare.
S-a căznit să deprindă „vecernia”, „ceaslovul”, „psaltirea” şi „glasurile”. Mai apoi latina şi greaca veche, istoria universală şi a românilor, dogmatica şi retorica mai mult de dragul mamei sale. La Smaranda Creangă, evlavia mergea mână-n mână cu pragmatismul: voia să-şi vadă feciorul scăpat de sărăcie. Haina preoţească era aducătoare de beneficii. Preoţii n-aveau grija birului. Erau respectaţi de comunitate şi duceau un trai relativ simplu şi îndestulat. Ştia toate acestea de la rudele sale, printre ele găsindu-se atât preoţi „de mir”, cu familie şi copii, cât şi călugări. De altfel, rudele mamei l-au ajutat în câteva rânduri pe micul şcolar să depăşească arbitrariul unui sistem de învăţământ ce-abia atunci se punea în funcţiune.
Şcolar în casa bisericii
Ion Creangă a deprins slovele de la oamenii bisericii. Părintele Ioan, tatăl zvăpăiatei Smărăndiţa, dascălii Vasile şi Iordache au fost primii oameni cu ştiinţă de buchii cunoscuţi de viitorul scriitor. „Bădiţa Vasile” – o excepţie în lumea preoţilor: „cu minte, harnic şi ruşinos ca o fată mare”, după cum i-a rămas în minte lui Creangă. În schimb, dascălul Iordache „clămpănea de bătrân ce era şi apoi mai avea şi darul suptului…”. Era, adică, „beţivit”, explică scriitorul „darul” omului bisericii.
De la şcoala din Broşteni, judeţul Suceava, s-a ales în primul rând cu râia de la caprele Irinucăi, gazda lui. Progresele şcolare n-au fost notabile, remarca scriitorul în „Amintiri”. După un timp, a ajuns la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ. Apoi la şcoala de catiheţi de la Fălticeni, ţinută de Nicolae Conta, unchiul filosofului Vasile Conta. La „fabrica de popi”, după cum i-a spus Creangă în „Amintiri”, a fost admis graţie relaţiilor de familie, conchide istoricul literar Vladimir Streinu. Fratele Smarandei, Gheorghe Creangă, preot la paraclisul spitalului din Târgu Neamţ, cunoştea multă lume. Iar catihetul Conta se număra printre cunoştinţele sale. Aşa că a pus o vorbă bună pentru nepotul lui.