Vâscul era văzut ca fiind încărcat cu magie, în mitologiile europene. Deși în ziua de azi, vâscul este asociat cu norocul în dragoste, în trecut planta era mai degrabă un simbol al curățeniei spirituale, sănătății și al armoniei.
Vâscul era considerat o plantă sacră atât de norvegieni şi druizii celţi, cât şi de indienii nord-americani. Atârnat deasupra uşii, vâscul aduce noroc în casă, bunăstare şi fericire. Îşi menţine prospeţimea verde şi în timpul iernii, rezistând la ger şi întuneric. Pentru că nu-şi pierde frunzele niciodată, ca şi bradul, se crede că aduce spor şi sănătate în familie. Este simbol în stabilitatea şi fericirea cuplurilor de îndrăgostiţi, existând credinţa că o crenguţă de vâsc aduce cu ea un înger ce păzeşte dragostea.
Celţii au fost cei care au iniţiat un adevărat cult al acestei plante pe care o considerau de esenţă divină. În viziunea lor, cel mai preţios vâsc era cel crescut pe stejar – îl numeau ″lacrima stejarului″ şi însoţeau culegerea unui astfel de vâsc de ceremonii fastuoase, precizează volumul “Cartea de Crăciun”.
Vikingii divinizau vâscul, îl considerau un simbol al păcii, era ca un spirit ce-i proteja de cele rele. Grecii au spus că Eneas a păşit în lumea cealaltă pe o poartă deschisă cu o mlădiţă de vâsc. Romanii l-au aşezat sub formă de coroniţă pe capul zeiţei Diana, simbol al fertilităţii.
În ajunul Crăciunului, oamenii îşi împodobesc casele cu vâsc ca simbol al bucuriei şi pentru pacea sufletească. Sărutul sub vâsc este asociat pentru prima oară cu festivităţile organizate de greci cu ocazia Saturnaliilor, iar, mai târziu, cu tradiţiile primitive legate de căsătorie. Acest obicei îşi avea originile în mai multe credinţe. Una dintre acestea era aceea că vâscul era un leac pentru fertilitate. De Crăciun, fiecare fată care stătea sub coroniţa de vâsc nu putea refuza sărutul. Acesta putea însemna iubire, prietenie sau noroc. Dacă fata rămânea nesărutată, avea ghinion în dragoste în anul următor şi nu se căsătorea.