S-a trezit dis -de -dimineaţă, deşi e pensionară. ,,Tânără ‘’pensionară , deoarece abia are câteva luni de când deţine acest nou statut. A fost profesor patruzeci şi doi de ani. Ştie că s-a terminat vacanţa mare, dar nu ştie cum să mai alunge plictiseala acumulată în lunga vară fierbinte.
Nu poate admite că nu mai are programul cel vechi care, i-a intrat în sânge ca o boală cronică. A simţit cu câteva săptămâni în urmă freamătul părinţilor prin magazine, a văzut copiii cu ghiozdănele colorate gata de-un nou început în viaţă, a simţit melancolia lui septembrie în parfumuri de struguri şi trecerea stolurilor gălăgioase.
Chemarea şcolii n-o iartă. Simte că ceva s-a rupt definitiv, dar nu vrea să admită asta. Îşi face un plan. Ce-ar fi dacă…Inima a început să-i bată cu putere, ca şi când s-ar fi gândit la o întâlnire cu cineva drag. Zâmbeşte fericită de propria idee. Da, o să facă acest lucru.
O să-şi viziteze foştii elevi, clasa a cărei dirigintă a fost până vara trecută. Îşi pregăteşte de cu seară hainele cele bune, expunându-le pe marginea patului, astfel ca dimineaţă să nu piardă timp preţios căutându-le prin dulap. Adoarme gândindu-se la surpriza pe care o va face prezenţa sa în rândurile elevilor care acum sunt în clasa a X-a. Chiar şi visează cum copiii, surprinşi de vizita ei, vor alerga într-un suflet să cumpere flori, pe care i le vor înmâna pe urmă, mulţumindu-i pentru grija pe care le-a purtat-o timp de doi ani de liceu.
Se trezeşte cu mult înaintea alarmei ceasului. Nerăbdarea şi neliniştea n-au lăsat-o să pună geană pe geană. Se ridică din patul scorojit de vreme şi îşi caută ochelarii. Timpul a trecut peste ea, iar ochii nu îi mai sunt atât de credincioşi ca la început, fiind obosiţi de citit, pregătit, corectat teze şi lucrări. Se îmbracă în grabă şi apoi aproape aleargă până în staţia de autobuz. Chiar dacă a ajuns prea devreme, nu contează, nu se grăbeşte, e doar nerăbdătoare.
Apare în staţie un fost coleg de-al ei, care o salută cu respect, întrebând-o dacă e bine la pensie. Se fâstâceşte. Ce să-i spună? Că e îngrozită de această perioadă, că n-are somn, că nu se poate acomoda cu starea de fapt şi vrea să mai meargă alături de ei în cancelarie, să încheie medii, să dea situaţii, să facă munca aceea pe care o credea atunci foarte grea ?
Discută în treacăt despre copiii ăştia care cu fiecare an devin tot mai neobrăzaţi, tot mai răi şi mai dezinteresaţi. Discută despre examenul de bac şi profesorul o felicită că mulţi dintre foştii elevi au trecut cu brio. I se pare o discuţie rece, ternă şi doar de complezenţă. Simte cum colegul vrea să scape politicos de ea. Oare de ce? Se întreabă dacă se năruie totul în urma ei, parcă şi foştii ei colegi sunt altfel, sau poate e doar o părere.
Urcă în autobuzul care a purtat-o de mii de ori pe acel traseu. Da, e acelaşi autobuz, doar şoferul e altul. Odată cu şoferul, s-a schimbat şi atmosfera din autobuz. Acum poţi călători ascultând ultimul album de manele care se cântă pe la nunţi. Da, chiar se dărâmă totul, chiar dispar valorile şi ea chiar nu are ce face. Nimeni nu mai poate face nimic. Valurile vin şi trec, formînd noi generaţii, noi principii, noi valori. Oamenii vorbesc tare, mamele ţin în mâini ghiozdanele prea mari pentru micuţii emoţionaţi, bunicile îmbracate ca de sărbătoare işi însoţesc la şcoală nepoţii pe care i-au crescut. Cei mici ţin strâns câte un bucheţel de flori, cumparat cu preţ mărit de eveniment.
Ajunge la liceul unde a pregătit an de an o grămadă de elevi. Nici nu ştie numărul exact al tuturor celor ce i-au trecut prin catalog. Unii mai buni, alţii mai frumoşi, unii mai tăcuţi, alţii necontrolaţi, unii cu dorinţa de-a învăţa, alţii cu aere de parveniţi, toţi la un loc formând o armată a viitorului.
Nu va intra pe poarta cadrelor didactice. Vrea să fie mai repede alături de dragii ei foşti elevi, chiar înainte de-a începe festivitatea de deschidere. Îşi face cu greu loc prin înghesuială.
Mai e doar un pas. Da, l-a făcut, a intrat în liceu şi apoi în clasa unde a fost dirigintă doi ani, dirigenţia fiindu-i întreruptă de ieşirea la pensie.
Intră în clasă şi, înainte să salute, regretă că a acceptat pensia. Ce frumoşi sunt! Dragii ei copii. De ce să stea toată ziua acasă când ar putea să predea copiilor ăstora? Ar face ceea ce îi place. E smulsă din gânduri de salutul copiilor. Cât de mult i-a lipsit acest salut… Începe să discute cu ei. De când îşi dorea acest lucru…ştie câte un pic din viaţa fiecăruia.
Zâmbeşte unui elev bun, e Ionescu , cel care a luat locul I la olimpiadă. Bun copil, va ajunge cu siguranţă un medic strălucit. Apoi pune o întrebare unei eleve, încercând să-â dea un sfat cu privire la ţinuta nu tocmai decentă, de elevă. Însă, înainte de a auzi răspunsul motivant al fetei, aude din spate un glas.
Vocea avea un timbru gros, rautăcios şi răzbunător. S-a uitat în acea direcţie să recunoască vorbitorul. Nu şi-l amintea, probabil nu prea ,,servise’’ orele ei .Glasul, însoţit de un rânjet sarcastic, cu corpul într-o rână şi având o mimică golănească i se adresă:
– Auzi, doamna ? Păi …Io cred, că ai cam greşit clădirea… Morga e în partea cealaltă. Poate nu ştii?! Aici e liceu’. Si aici vin numa’ persoane vii…
Autor: Carmen Pasat